Haihui

Să zicem că nu-i 

nimic din ce-ai putea să spui

mai înspăimântător

decât „mi-e dor”.

Când aud așa ceva,

chiar c-aș vrea

să-mi pun inima-ntr-un plic

sigilat

și să-i zic :

„M-ai trădat,

inimă de domnișoară,

nu trebuia să fugi pe-afară;

și acum e cazul

să-ți arăt obrazul -

ai făcut

mai mereu

doar ce-ai vrut

și-ai plecat 

teleleu.

Asta m-a cam supărat!

Ai fost păguboasă rău

și-acum eu

am rămas cu ce-ai lăsat.

Te-ai tot dus și m-ai durut.

Spune,-ți place ce-ai făcut?

Două roșii și-un ecler

Pe un raft, în frigider,

două roșii și-un ecler

lângă un castron cu ciorbă

s-au trezit intrând în vorbă :

- Domnule ecler, am vrea 

să vă întrebăm ceva.

- Chiar vă rog să mă-ntrebați.

- Sper să nu vă supărați,

dar noi credem că-i firesc 

să știm la ce folosesc

toate lucrurile-n lume.

Așadar, ne puteți spune

la ce-i bun în casa noastră

un ecler ca dumneavoastră?

Noi suntem două tomate

și intrăm cam în de toate :

și în paste, și în pizza,

mai gustoasă-i și ciorbița

iar tocana, nu mai spun,

noi îi dăm un gust mai bun.

Înainte să ne coacem,

bune murături ne facem;

ca să nu mai pomenim

că suntem și de regim,

căci salata e, se știe,

sănătate-n farfurie,

poți să-i pui și busuioc

și nu te îngrași deloc.

Avem fier și vitamine

și nu facem decât bine.

Da, și peste toate cele,

mai suntem și frumușele.

Dar o prăjitură mare

cam la ce-i folositoare?

- Domnișoarelor, știu bine, 

nu vă comparați cu mine;

eu sunt mare și cremos,

lunguieț și lipicios,

foarte dulce, am glazură

și fac neplăceri în gură,

căci eclerul, chiar de-ți place,

carii multe poate face.

Aș vrea mai finuț să fiu,

dar sunt lung și durduliu

și știu bine, peste toate,

că n-aduc nici sănătate -

n-am nici fier, nici vitamine,

nu fac niciun fel de bine.

Dar spuneți-mi mintenaș :

când e trist un copilaș

și mămica vrea să șteargă

de pe pleoapa lui cea dragă

orice strop de lăcrimioară,

o să-i dea o roșioară?

O să-i facă o salată

dintr-o rumenă tomată?

O să-i spună cât fier are

roșia încântătoare?

Ei, vedeți, domnițelor,

toate își au rostul lor

și, chiar dacă n-are fier,

tot e bun și un ecler,

când alung-un nor vrăjmaș
dintr-un ochi de copilaș.

Cât de bine, cât de rău

Cât de bine-ar fi să știu

că în mine

nu-i pustiu

sau târziu

despre stele să mai scriu

și să mă gândesc la tine.

Cât de rău ar fi să nu

mai vii tu

să citești

ce dorești

dintr-un da sau dintr-un nu

și să nu știu unde ești.

Cât de trist ar fi să vrei

două chei

să descui

tot ce nu-i

aruncat printre alei

către casa nu știu cui.

Și, o, Doamne, cum ar fi

dac-aș ști

cum să fac

să mai tac

despre toate într-o zi

și să nu-ți mai cer să vii

nici în serile târzii,

nici în verile pustii.

Doar așa pot eu să-mpac

ce-a fost cu ce va veni.

Haide, fă-mi acum pe plac

și răspunde,

să știu unde

să mă uit

ca să uit

că mai bine-ar fi să tac!

Sfârșit de noi

Plouă de-nceput de lume,

plouă de sfârșit de noi;

chiar Bacovia ar spune

că-s prea multe-atâtea ploi.

Stropi de gând se duc pe unde

nu-i permisă vreo uitare

iar umbrela ta ascunde

două semne de-ntrebare.

Că-s acolo - știi prea bine,

orice-ai vrea și orice-aș spune.

Hai, trimite-le la mine,
 printre fulgere să tune.

O-ntrebare mai vicleană

și-o-ntrebare mai posacă,

lasă-le căzând pe rană -

într-o vreme o să treacă.

Plouă. Bine. Și ce dacă?

Copil fără ursită

A-nceput

un vânt aseară

să mă doară.

Și-a durut.

Nu credeam să fi crezut

c-ar putea 

fi așa

de-ntuneric într-o vară,

dar pe cer

stă stingher

soarele cu ochi de ger,

ca să pară

că e iară

iarnă fără primăvară.

Pescărușii unde zboară

când pe-afară

norii vor din cer să sară

și pe mare

nu e sare

iar corăbii trecătoare

se îneacă?

 Și-unde pleacă

gândurile nerostite 

de copil fără ursite

care vrea

și el așa

să-l iubească cineva

și să-l ia

și să-l mângâie pe frunte?

Ce cărunte

sunt pădurile din mine

și ce bine

ar mai fi

dac-aș ști

că pe undeva, prin lume

stă anume

cineva 

ca să-mi dea
bucuria dintr-o stea
și să-mi ia

de pe pleoape

lacrimi care vin să-mi sape
inima.

Unde e ursita mea?

Haide, spune!

Mă gândisem ieri spre seară

c-ar fi timpul să mă doară

mintea mea din astă vară,

aşa seacă 

și buimacă

și în care, ca o toacă,

gândul nu mai vrea să tacă.

Dar apoi mi-am zis : de ce

să-mi ucid gândurile,

să-mi tai rădăcinile

mele-amare, 

chiar de doare

când se-agață de picioare

și mă trag mereu în jos?

Vezi tu, asta nu-i frumos!

Nu poți rupe părți din tine,

să le-arunci spre orișicine

care vrea

să le ia

și-napoi să nu-ți mai dea

decât plâns și iarbă rea.

Dac-o faci,

poți să taci

despre tot, despre nimic,

despre tine câte-un pic

și să nu

mai vii cu

plânsul tău nepriceput

pentru tot ce te-a durut.

Când mai crește

și se-acrește,

lacrima se pedepsește.

Și nu poți 

să socoți

cât ți-ar cere niște hoți

să se-ndure

și s-o fure,

s-o arunce-ntr-o pădure,

s-o agațe-n spini de mure,

ca s-o sece 

vântul rece
și în ploaie să se-nece.

Vise-n care 

nu te doare

nici în lună, nici în soare

nu-s mai bune

pentru-așa amărăciune?

Haide, spune!

Tristețe de copil

De ce oare

mi se pare

că sunt pete multe-n soare

și că nu mai văd mereu

după ploaie curcubeu?

De ce vine 

pe la mine

un vis rău printre suspine

și încearcă să mă-nece

c-un oftat ce nu mai trece?

De ce nori

trecători

doar prin mine-s călători

și-mi aduc ploi reci și multe,

dar nu-i nimeni să le-asculte?

De ce-afară, 

chiar de-i vară,

soarele nu vrea s-apară

și de-atâta vânt și frig

nu mai pot nici să te strig?

Mami, cine 

stă cu  mine,

ca să-mi fie-odată bine

și să nu mai simt că doare

orice pom și orice floare?

Pui iubit,

necăjit,

viața este

o poveste

și cu bune, și cu rele,

și cu doruri mari și grele.

Visul rău o să mai vină,

ploaia nu va fi puțină

și oriunde pe pământ

va fi frig și va fi vânt.

Dar în tine strălucește

o steluță ce zâmbește

și-ți va arăta că-n viață

nu sunt numai ger și gheață
și lumina nu se pierde
din privirea ta cea verde.

Dă la mami-acum mânuța,

să vedem zâmbind steluța.

Tristețe între uși închise

Mă gândesc

să-i iubesc

pe toți oamenii din lume,

dar ceva 

s-ar părea

că e cel mai greu, și-anume :

cum să fac

să împac

ce-i rău cu ce-i bun în mine

și să știu

cum să fiu

ca să te iubesc pe tine.

Eu sunt doar

un culoar

între două uși închise

și n-am chei

dacă vrei

să pătrund în alte vise

decât cel

mititel,

de copil uitat de vreme,

care-acum

e pe drum

către cine vrea să-l cheme.

Poți să-mi spui

dacă nu-i

vreun tratat ca să mă-nvețe

cum s-ajung 

să alung

dintre uși marea tristețe?

Ursită

La pătuțul de sub lună,

unde doarme-un nou născut,

s-a oprit o zână bună

cu ursita de-nceput :

- Copilaș cu ochi de vară,

dintre stele ai venit

și-aș vrea lumea să îți pară

locul cel mai fericit.

Să te bucuri de lumină, 

de iubire și de flori,

s-aștepți soarele să vină

să te mângâie în zori;

din grădină să te-alinte

roua trandafirilor

și să-ți spulbere din minte

răul amintirilor,

ca-n privirea ta să vină

numai îngerii mereu,

să te-ndoi din rădăcină

fără să te rupi la greu.

Tristețea să te-ocolească,

să îți ierte visele

și să lase să îți crească

în suflet aripile,

ca să te înalți, copile,

să ridici fruntea spre cer,

să înduri și-acele zile

cu furtună și cu ger

care vor veni și ele

uneori în viața ta.

Dar, privind numai spre stele,

mereu te vei ridica.

Iar din tot ce-ai putea cere,

eu atât ți-aș mai dori :

pruncule, să ai putere

să zâmbești în orice zi!

Țara dintr-o margine de lume

Într-o margine de lume

este-o țară fără nume,

unde pot să intre doar

cei cu vise-n buzunar.

E un loc de nicăieri,

unde nu există ieri -

soarele când se ivește,

nimeni nu-și mai amintește

nimic din ce s-a-ntâmplat

înainte de-nnoptat.

Toate lucrurile-s bune,

nu exist-amărăciune,

fiindcă zilnic, la apus,

tot ce-a fost urât s-a dus

iar în noua dimineață

nu se vede pe vreo față

nicio urmă de tristețe.

Toți își dau cu drag binețe,
își strâng mâinile frățește,
toată lumea își zâmbește
și-orice tristă întâmplare
spulberată-i în uitare.

Cel ce a pățit vreun rău

a scăpat de chinul său
și-și începe noua zi
fără a-și mai aminti
c-a fost supărat vreodată.
Orice lacrimă-i uscată
și-i atâta mulțumire
fără nicio amintire...
Certurile sunt uitate,
dușmăniile-ngropate
și, în noii zori de zi,
toți se simt din nou copii
și au sufletu-mpăcat.
Este locul mult visat
pentru toți aceia care
simt că este mult prea mare

tristețea din viața lor,
pentru cei pe care-i dor
toate chiar atât de tare,
încât cred că n-au scăpare
decât în acest loc bun
unde, nu se știe cum,
tot ce-a fost urât dispare
și nimic nu te mai doare.

Acum, dacă mă-ntrebați
pe ce drum să o luați
ca s-ajungeți imediat
în tărâmul fermecat,
eu cred că ar trebui
să mai știți ceva, copii :
este drept că uneori
vrei să te trezești în zori
cu tristețile uitate
și rănile vindecate
și să nu-ți mai amintești
nici de zmeul din povești,
nici c-o notă mic-ai luat
și părinții te-au certat
sau c-ai plâns când cineva
ți-a șoptit o vorbă rea.

Dar în țara fără nume
pier și lucrurile bune,
căci din inimă sunt scoase
și-amintirile frumoase.
Tot ce ieri a fost plăcut
pentru tine s-a pierdut
și în zori, când te trezești,
nu mai știi nici cine ești,
iar cei care te iubesc
de tine nu-și amintesc.
Și cam cât de greu ar fi
ca, în fiecare zi,
să știi că, după culcare,
tot ce ai trăit dispare
și-orice urmă de iubire
ți s-a șters din amintire?

Așadar, de ce v-aș spune
unde-i țara fără nume?

Necazuri de bobocel

Un boboc pestriț de rață

s-a trezit de dimineață

singurel în cotineață

și, vrând să se dumirească,

a-nceput să-și amintească.

Când a adormit, aseară,

era trist din cale-afară -

încă de când s-a născut,

toată lumea-l crede slut

și se poart-urât cu el,

fiindcă-i cel mai mititel

dintre frățiorii lui.

Iar aceștia-s toți gălbui,

numai el s-a nimerit

și pestriț, și pricăjit.

Tare, tare-i diferit...

Multe a mai îndurat :

l-au lovit, l-au supărat

iar aseară, peste toate,

i-au mai spus, râzând, că poate

nici nu e boboc de rață,

ci o mare nătăfleață

și aici nu-i locul lui,

printre bobocei gălbui.

De atâta supărare,

i-au dat lacrimile-amare

și s-a dus

și s-a ascuns,

iar din  mica inimioară

s-a rugat, întreaga seară,

ca de mâine să dispară

toți cei care l-au rănit.

A plâns pân-a obosit

și apoi a adormit.

Acum vede cu mirare

că dorința lui cea mare

nu știu cum, s-a-ndeplinit.

Și-i atât de fericit!

A dat buzna în ogradă,

chiar cu ochii lui să vadă

că-i singur și poate face

tot ce vrea și tot ce-i place.

Mai întâi și-a amintit

cât de mult și-a tot dorit

să se scalde ziua toată

în băltuța de la poartă,

dar cu-atâta răutate

îl dădeau mereu deoparte

frățiorii cei gălbui.

Acum, balta-i doar a lui!

Și întreaga zi, bobocul

a știut doar ce e jocul,

s-a distrat nevoie mare,

fără nicio supărare.

Dar pe seară, obosit,

când spre casă a pornit,

a sărit în fața lui

un dulău al nu știu cui,

mânios și-nfometat

și pe dată l-a-nșfăcat.

L-a lovit la aripioare,

l-a făcut să-l doară tare,

l-a zgâriat cu ghearele,

i-a rănit lăbuțele,

l-a mușcat până la sânge.

Iar el a-nceput a plânge

și, zbătându-se-ngrozit,

dintr-o dată... s-a trezit...

cu mămica lângă el,

mângâindu-l ușurel :

- Gata, puiule iubit,

visul rău s-a risipit.

Știu că-ți pare tare greu

și urât în jurul tău

și-ai avut de suferit

pentru că ești diferit.

Dar mămica te iubește

și, de-acum până vei crește,

e aici și te păzește.

Doi dușmani și-o altă poveste

Ieri la prânz s-a întâmplat

un eveniment ciudat :

zăpăcitul motănel

a-nhățat un șoricel.

Și de când a așteptat!

Toată iarna a sperat

c-o să-l prindă într-o seară

strecurându-se-n cămară,

însă micul derbedeu

l-a tot păcălit mereu,

ascunzându-se pe dată

în căsuța lui ciudată.

Dar acum e mândru foc

că l-a prins pe ghemotoc.

- Ehei, ce-avem noi aici?

Sperietoare de pisici,

mi-ai scos sufletul de tot,

te urăsc, măi, piticot!

Luni de zile te-am pândit,

te-am văzut, te-am fugărit

și tot timpul mi-ai scăpat.

Dar acum ți s-a-nfundat!

- Chiț, chiț, chiț, și ce-ai fi vrut?

Să mă prinzi de la-nceput?

Să-mi pun mâinile pe piept

și să stau, să te aștept?

Oare n-ar fi fost mai bine

dac-aș fi venit la tine

să-ți spun : „Dragă motănel,

ia mănâncă-mă nițel!”

Dac-ai ști ce rău îmi pare

c-am fugit atât de tare!

- Ce tupeu ai, măi, mustață,

să-mi vorbești așa pe față!

Nu ți-e teamă chiar deloc

de motan să-ți bați tu joc?

Știi cât sunt de enervat?

- Vai, dar ce m-ai speriat!

Cum ești tu așa, pufos, 

te crezi monstru fioros

și ai vrea să mor de frică

fiindcă te numești pisică.

Hai să văd : ce poți să-mi faci?

- Rozătoareo, tot nu taci?!

Eu îți spun : nu mă-nfuria,

că e vai de pielea ta!

Vezi ce gheare am aici?

- Dacă gheare tu le zici...

Eu le-aș spune... unghiuțe

delicate și molcuțe.

Ce-ai putea să faci cu ele?

- Să te sfârtec bucățele!

Și să-ți mai arăt ceva :

uită-te în gura mea

și-atunci ai să te-nfiori

de-acești dinți necruțători.

Acum nu te temi mai mult?

- Stau așa și te ascult

și mă-ntreb : tu chiar nu vezi

cât de monstruos te crezi?

Hai să-ți spun eu niște fapte :

dinții tăi sunt dinți de lapte,

care nu pot să mănânce

decât smântânică dulce.

Cât privește ghearele...

râd și cu picioarele;

nu poți rupe în gheruță

nicio biată furnicuță.

Știi ce-ți spun acum eu ție?

Las-o-ncolo de mândrie;

ești pisică, drept că ești,

dar așteaptă să mai crești,

nu te lăuda de zor

că ești înspăimântător.

- Da??? Atunci cum îți explici

că te-am prins și ești aici?

Îți convine, nu-ți convine,

vezi? Lăbuța mea-i pe tine.

Haide, ce să mai vorbim,

amândoi prea bine știm :

te-am vânat cât te-am vânat,

dar acum te-am înhățat.

Și ce-o să mă mai mândresc

la tot neamul pisicesc!

Până azi, toți m-au crezut

un puiuț nepriceput, 

dar acum, când o să vadă

că am prins așa o pradă,

toată lumea va afla

că și eu sunt cineva.

- Dacă ție asta-ți place, 

laudă-te, n-am ce-ți face.

Dar măcar te-ai întrebat

cum de nu ți-am mai scăpat,

chiar dacă viteza mea 

e mai mare ca a ta

și, orice ai fi făcut,

eu mereu te-am întrecut?

Dacă nu știi, hai să-ți zic :

mi-a fost milă, că ești mic

și râdeau ceilalți de tine,

deci am vrut să-ți fac un bine,

că și mie mi-ar fi rău 

dac-aș fi în locul tău.

Vezi, motane, că în lume

sunt și suflețele bune,

ce te-ajută să duci greul,

chiar și-atunci când le vrei răul?

Hai să facem cam așa :
mă prefac că-s prada ta,
ca să nu mai zică toți
că ești mic și că nu poți
nici să prinzi un șoricel.
Și-apoi, dragă motănel,
te prefaci că m-ai gonit,
fiindcă-s tare pricăjit
și n-ai ce mânca din mine.
Ce zici, nu-i așa că-i bine?
Toți vor crede mai departe
că suntem dușmani de moarte,
fiindcă, după toate-acestea,
nu vrem să schimbăm povestea
cu motanul fioros
și un șoricel fricos.

Lumea prin ochi verzi

- Băiețel cu ochii verzi,

despre lume tu ce crezi?

- Eu cred, mami, că în lume

lucrurile-s tare bune;

toate sunt la locul lor :

mama-i lângă puișor,

floarea crește în grădină

și copacu-n rădăcină,

mâța-l supără pe câine,

după azi începe mâine,

ziua vine după noapte

și eu vreau cireșe coapte.

- Despre oameni zi-mi ceva.

- Mie-mi par așa și-așa.

Unii au în ochi doar stele

să te mângâie cu ele

și, când fruntea ți-o ating, 

toate grijile se sting,

când ți-e bine,

râd cu tine,

iar când duci ceva prea greu

vin lângă umărul tău,

îți șterg lacrima din pleoape

și-ți rămân mereu aproape.

Dar de alții mi-e cam frică,

fiindcă au inima mică -

nu simt roua zorilor,

nici parfumul florilor,

nu știu ce înseamnă dor

și pun râsului zăvor,

nu privesc deloc spre soare,

nu le pasă când te doare.

Mami, cum să mă păzesc 

de cei care mă lovesc?