Povestea voastră

Dincolo de zid, e vara ta,

care-a râs în stropii toți din mare

și în noaptea ceștii de cafea

de pe malul cu miros de sare.

Dincolo de cer, e cerul ei,

mai adânc decât adâncul serii,

și prin somnul florilor de tei

trece-n tine urletul tăcerii.

Între voi – un zid, un cer și-un drum,

umeri plânși de liniștea albastră.

Dar de-a lungul pașilor de-acum

plopii încă scriu povestea voastră.

Atâta frig

De iarnă și de moarte vreau să-Ți scriu,

de primele zăpezi de pe morminte

durute-n cântecul de prea târziu

și-n focurile mute din cuvinte.

Atâta promoroacă a închis

cu alb bolnav fereastra dinspre mare,

încât și visul s-a trezit din vis

și aripile s-au făcut amare.

Mai râd copiii, pași mai trec pe drum,

dar gerul sur tușește-n felinare,

zăpada asta are gust de scrum

și-n capătul de noapte nu e soare.

În cumpăna fântânii e pustiu,

și în pustiuri stele nu se-nfig.

De iarnă și de moarte vreau să-Ți scriu

și să Te-ntreb de ce-i atâta frig.

Când ar fi

Și când ar fi să-mi fie sete,

aș decupa un val din mare

și l-aș da plajei, să mă-mbete

cu amintirea lui de sare.

Și când să-mi fie dor mi-ar fi,

aș rupe sfoara unui zmeu

din vara noastră de copii –

și mi-ar fi dor de Dumnezeu.

Iar foame când ar fi să-mi fie,

i-aș scrie cerului să ia

toți strugurii uitați în vie

și-n locul lor să-mi dea o stea.

Păduri

Hai să mergem, dragul meu, pe-un munte,

să ne fie frică doar de cer,

să furăm pârâul de sub punte

și să-i creștem adăpost de ger.

Să ne facem țară din izvoare,

să ne facem suflet din copaci

și la câte un apus de soare,

eu să mă-nserez iar tu să taci.

Hai să-i spunem ploii să nu plouă –

arca ne-am stricat-o într-o zi

și de-atunci ne înecăm cu rouă

și suntem în lume doi pustii.

Poate vara n-o să ne usuce,

nici înghețul n-o să ne mai vrea

dacă așezăm păduri uituce

peste rana ta și rana mea.

Fugă

Pentru iarna asta autistă

care a uitat că-i migratoare

nu mai flutură nicio batistă

într-o gară cu miros de mare.

În fântânile din cerul rece

s-au spălat zăpezile pe față

și au hotărât să nu mai plece

din cafeaua mea de dimineață.

Gheața ridicată-n călimară

a gonit cuvintele din lume.

Nu-i în rădăcini destulă vară

pentru iarna asta fără nume.

Albastru

M-a păscut o iarnă într-o noapte

și-am rămas de-atunci copilul ei,

agățată de-o măsea de lapte

cu miros gălbui de flori de tei.

M-a mușcat o noapte într-o iarnă

și mi-au adormit în răni grădini,

cerul n-a mai vrut să se aștearnă

nici pe frunze, nici pe rădăcini.

M-am făcut zăpadă de albastru

și-am plecat prin viața mea ningând

peste calendarul meu buiastru

care-mi bea ninsorile pe rând.

S-ar putea

S-ar putea să plouă într-o zi

și pământul să se facă apă,

să uităm că viața ne vrea vii

și să-i cerem morții să ne-nceapă.

S-ar putea să ningă într-un ceas,

să se-nzăpezească minutarul,

iar în albul ultimului pas

să rămână fără foc amnarul.

Noaptea toată ar putea în noi

să-și găsească într-o vreme locul

și, când ochii ne vor fi prea goi,

să ne mute-n altă parte jocul

Poveste ruptă

Te-am agățat de umbra unei zile

în care ar fi încăput o viață

cu flori de maci născute dimineață

și flori de maci strivite de șenile.

Am fost tot noi și-n zațuri de cafele

în care ni se arăta iubire,

și-n ploaia potopită în neștire

pe gânduri rupte, prinse în atele.

Ne-am închinat aceleiași icoane

și i-am cerut secundei să se-oprească,

dar ea, secunda, a-nceput să crească

și a născut în noi câmpii virane.

Dintre coperți rămase fără file

chiar și povestea a fugit de-acasă,

și câteodată mai invit la masă

o umbră prinsă-n umbra unei zile.

Îngeri buni

Văzând în oameni sufletul prea greu

și obosit să mai aștepte-un mâine,

eu cred că milostivul Dumnezeu

a pus un înger bun în câte-un câine.

I-a dat senin în ochi de catifea

și dragoste lipsită de cuvânt

și l-a trimis să mângâie cumva

amărăciunile de pe pământ.

Alături omului de-atâtea ori

și bucuros s-alunge vremea rea,

i-a dat stăpânului surâs în zori,

fără s-aștepte înapoi ceva.

Dar veselia nu-i scut pentru moarte,

și locuri goale se-adâncesc în noi

când fug cățeii singuri în departe

și cerul își ia îngerii-napoi.