luni, 30 octombrie 2017

Poveste cu Cer și nori



      Odată, mai demult decât demult, când oameni nu erau și celelalte viețuitoare trăiau doar pe pământ și în ape, niciuna în aer, Cerul se plictisea de moarte. Stătea singur, deasupra tuturor și făcea mereu și mereu aceleași lucruri: seara trimitea Soarele la culcare și trezea stelele, iar dimineața stingea stelele și aprindea Soarele. Toate planetele se învârteau liniștite pe drumul lor și nimic nou nu se întâmpla.
        Ca să-și mai treacă timpul, le-a dat voie Apelor de pe Pământ să ia din culoarea lui albastră și să-i oglindească chipul în luciul lor. Dar într-o zi, admirându-se în oceanele Pământului, au început să-l doară ochii de la atâta albastru strălucitor. Nu existau pe atunci ochelari pentru cer, iar ochii îl dureau tot mai tare. Deodată, i-a venit o idee: a adunat aburul care plutea deasupra pădurilor de pe Pământ, a făcut din el nori și și-a acoperit ochii cu ei. Era muuult mai bine așa!
          După un timp, însă, a început să îl doară capul, pentru că norii erau prea mulți și prea grei și îl apăsau prea tare. I-a suportat cât i-a suportat, până când durerea lui de cap a devenit prea nesuferită. Așa că a început să sufle spre ei, ca să-i alunge. 
          Norii, jucăuși și nărăvași ca niște pui de dinozauri, au crezut că Cerul vrea să se joace cu ei și au început să se fugărească pe toată întinderea lui. În tropăiala lor voioasă, ba îl gâdilau la tălpi și el râdea de se cutremura, ba îl loveau peste tot și îi făceau vânătăi nemaipomenite. 
         Înfuriat și nemaiputând răbda durerea loviturilor și neplăcerea gâdiliturilor, Cerul a hotărât să trimită obrăznicăturile înapoi pe Pământ. Însă nu știa cum, și singurul lucru care i-a trecut prin gând a fost să le necăjească și el. Așa că și-a adunat toate puterile și a început să sufle spre nori tot mai tare și mai tare, ca să-i obosească și să-i facă să cadă de pe el.
          Siliți să se fugărească atât de repede, norii s-au bucurat. Dar atâta goană fără încetare i-a obosit până la urmă și ei au început să se învinețească în obraji, nemaiputându-și trage suflarea. Epuizați, alergând din ce în ce mai bezmetic, au sfârșit prin a se lovi unul de altul. Copii cum erau, izbucneau în plâns după fiecare ciocnire mai dureroasă. Unii, cei mai furioși, începeau să se certe între ei iar strigătele lor erau atât de puternice, încât Cerul trebuia să-și acopere urechile, ca să nu-l asurzească. Iar când ciocnirile lor erau mult prea puternice, norii mai mari scoteau flăcări care se scurgeau de-a lungul și de-a latul Cerului, ajungând chiar până pe Pământ, unde aprindeau copacii și-i transformau în scrum. 
         După atâta hărmălaie, obosiți, îndurerați și furioși, toți norii s-au pus pe plâns. Și au tot plâns, până când n-a mai rămas nimic din ei. Lacrimile lor au căzut în pădurile și în apele Pământului, de unde, după o vreme, s-au ridicat din nou sub formă de aburi, plutind deasupra codrilor.
          De atunci, de câte ori îl dor ochii, Cerul își face câțiva nori pufoși ca să-și domolească durerea, îi lasă să se joace un timp, apoi, când nu le mai poate suporta năzdrăvăniile, îi fugărește până când se lovesc, încep să plângă și cad din nou pe Pământ sub formă de lacrimi. 
          
            













          


duminică, 29 octombrie 2017

Rețetă de pornit la drum



Doctorul  mi-a spus să mă feresc să mor,
căci m-ar indispune și mi-ar agrava
stelele bolnave care mă tot dor
și adâncul mării dintr-o noapte rea.

Eu mi-am spus că viața nu-i nici ea un leac,
mă cam indispune și îmi agravează
ploile de toamnă care nu mai tac
și, sub frunze, gânduri reci în metastază.

Tot încerc să aflu ce-ar fi de făcut
ca să se împace-n mine toate cele,
viața și neviața, azi și ce-a trecut,
marea cu adâncul și ceasul cu stele.

Îmi prescriu rețetă de pornit la drum -
câte-o picătură de aici și-acum.


Simptome de munte


Cred că toamna s-a îmbolnăvit
de ceva ce seamănă a munte
cu poteci ca riduri albe-n frunte
și cu soare roșu-n asfințit.

Și izvoarele-s nebune-acum, 
de când cerul le-a căzut în ape,
și în stânci s-au repezit să-și sape
drum de sare și de stele drum.

Numai brazii au rămas cuminți -
și-au înfipt în piatră rădăcina
și spre cer și-au azvârlit tulpina,
scormonindu-l cu tăceri de sfinți.

Cred că toamna m-a îmbolnăvit
și pe mine de ceva ce pare
auriu de frunze pe cărare
și izvor de munte-n asfințit.

















sâmbătă, 28 octombrie 2017

Din cine?



Și cum s-ar face-atâta toamnă-n cer
dacă din tine n-ar pleca o vară
și soarele, alunecând spre seară,
n-ar căpăta priviri de temnicer?

Ai vrea să spui, și nu știi ce-i de spus,
ai vrea să fugi, și nu mai ai din cine,
nu-ți mai aduci aminte-acum de tine -
te-o fi luat un nor și te-o fi dus.

Se schimbă ora, vrei să-ți faci cadou
un anotimp în care gândul tace -
aștepți zăpada, ție iarna-ți place.
Îți potrivești ceasornicul din nou.






















vineri, 27 octombrie 2017

Devreme



S-a făcut devreme-n somnul meu
și în brazii brumăriți de soare,
trec prin ei lăstari de curcubeu
dintr-un cer lipsit de întrebare.

S-a deschis o ușă-n ceasul meu
spre o vară de-nceput de lume,
trec prin ea frânturi de Dumnezeu
dintr-un cer cu îngeri fără nume.

O fereastră-n umăr s-a deschis
și-am lipit pe ea o dimineață
care trece-n mine dintr-un vis
rupt din cerul văduvit de ceață.

Noaptea a sfârșit să mă mai cheme -
s-a făcut în palma mea devreme.



















joi, 26 octombrie 2017

Vină



M-am lovit la tâmpla-n care-i vină
și mi-au curs din rană niște nori
prinși în insomnii de lună plină
și în primăvară fără flori.

Vinovată sunt pentru lumina
ruptă din pădure pe furiș
ca să-mi bandajez cu cer tulpina
și s-alung strigoii din frunziș.

Vinovată mi-e și toamna toamnă,
care-nchide geamul să nu știu
de ce plouă și de ce mă-ndeamnă
să nu văd că drumul nu-i pustiu.

Când îmi crește-n tâmplă mărăcine,
mă lovesc și vină mi-e de mine.



















miercuri, 25 octombrie 2017

Acum



Pe urma nespusă a toamnei de-acum
trec frunze prin gânduri, trec frunze pe drum.

Din lună cad țurțuri de ceară-n grădini
și florile-adorm, părăsite-n tulpini.

Copacii se-ascund între ramuri pustii
când soarele-și fură lumina din vii.

Livada miroase-a târziu și a vânt,
iar norii-și înfig colții moi în pământ.

Orașul se-așterne pe cântec de ploi -
acum se-ntomnează cu toamna din noi.









































marți, 24 octombrie 2017

Pasul ei


Atâta vară doarme-n părul ei,
că soarele-a uitat să mai apună
iar pe alei de toamnă ceasul sună
a dimineață cu ecou de tei.

În palma ei un cer s-a desenat
și trec prin el rebele căi lactee
din care palma ta s-a adăpat
când gândul tău era la gându-i cheie.

.............................................................

Pe urma pasului născut de ea
pădure a crescut, cu frunze multe
prin care s-a pierdut cărarea ta
când ochiul a uitat s-o mai asculte.

În părul ei s-a stins atâta vară,
că soarele-a uitat să mai răsară.

















duminică, 22 octombrie 2017

Doar cu tine



Ți-ai scris sub umăr amintirea ei,
ca să n-o pierzi în iarna care-ți vine
și ți-ai ghicit în frunzele de tei
un drum la ceas de seară doar cu tine.

Bilet ți-ai dat și l-ai plătit cândva
cu cioburi reci de noapte în cuvinte,
când ai uitat că tu ești, fără ea, 
un zeu de care nu-ți aduci aminte.

Stai și te-aștepți pe un peron pustiu
să urci în trenul ce ți se cuvine,
în gară ceasul sună a târziu
și drumul tău începe. Doar cu tine.
























joi, 19 octombrie 2017

Vreau să plec



Vreau să plec din gândul care-mi spune
că în toamna asta mor copaci,
că-n odaia pentru rugăciune
nu e nimeni când nu poți să taci.

Vreau să-mi scriu în palmă că mi-e vară,
ca să nu mă-nghită Polul Nord
când sub gene mi se face seară
și trec nave cu ghețari la bord.

Pentru câte-un ciob senin de rouă
care să-mi arate c-aș putea 
să nu văd că-n toamna asta plouă,
astăzi vreau să plec din mintea mea.

















miercuri, 18 octombrie 2017

Bolnav de ploi



S-ar putea să fie toamnă iar -
nu mai știi, îți pare că-i târziu;
frunzele-au fugit din calendar
și copacul a rămas pustiu.

Te gândești la ea și nu mai poți
să aprinzi lumina și să-i scrii
c-au trecut prin tine niște hoți
și-au furat tot ce-ai fi vrut să-i fii.

Nici la geam perdeaua n-o mai tragi
de când ești doar tu din amândoi,
și pe crengile târzii de fagi
cerul s-a îmbolnăvit de ploi.



















duminică, 15 octombrie 2017

De dorul ei



De dorul ei, te-a părăsit grădina
și pomii din livadă au fugit, 
să nu-și mai vadă arsă rădăcina.
De dorul ei, și tu te-ai părăsit.

Ai vrea să-i spui că-i iarnă prea devreme,
că ninge mult în întâmplarea ta,
că vrei s-o chemi, dar strigătul se teme.
Ai vrea să-i spui să ningă iar cu ea.

De dorul ei, te-ai prefăcut în mare
și-ai scufundat în tine zori cu tei
și te-ai îmbolnăvit de neuitare.
În dor te-ai preschimbat de dorul ei.

















vineri, 13 octombrie 2017

Întâmplați



Au fost nebunii unei întâmplări
prin care au trecut prea multe ploi
și-au vrut spre stele să ridice scări,
dar treptele s-au rupt în amândoi.

Au fost nebunii unei nebunii
care-a sădit Sahară-n loc de veri
când au uitat că nu mai sunt copii
și vorbele nasc iarnă și-aduc seri.

Secundele au stat în ceasul lor
și-n gară trenul a venit pustiu
la un peron cu bănci care mai mor,
și ieri s-a șters, și azi e prea târziu.

Într-o poveste cu eroi furați,
au fost în toate niște întâmplați.























joi, 12 octombrie 2017

Bebe-Cloanța și purtarea



Bebe-Cloanța, într-o zi,
s-a gândit că doar ea are,
dintre toți ceilalți copii,
nota 4 la purtare.
Nu c-ar fi prea supărată 
de așa o întâmplare,
dar ar vrea măcar o dată
să aibă și-o notă mare.

Deci s-a dus la Cosânzeana
și i-a spus: -Ai păr frumos!
De așa un șoc, Ileana
și-a scăpat ghiozdanul jos.

L-a luat apoi deoparte
pe Bălăurel cel mic
și i-a zis că, de departe,
el este cel mai voinic.
Bănuind că-și bate joc,
s-a-ncruntat Bălăurel
și-a-nceput să scuipe foc.

Depărtându-se de el,
Bebe-Cloanța l-a zărit
pe micuțul Făt-Fumos
și-a strigat: -Eu m-am gândit
că ești tare curajos!
Neînțelegând ce vrea
și cuprins de-nfiorare,
prințul s-a răstit la ea:
-Te pârăsc la-nvățătoare!

-Gata, eu m-am săturat! -
a strigat ea, furioasă.
Nici măcar n-ați meritat
să fiu eu politicoasă.
Unu-aproape mi-a dat foc,
altul a urlat la mine...
Eu așa nu mă mai joc!
Nu vreau notă mare, bine?

Și așa s-a terminat
singura ei încercare
de-a lua, măcar o dat',
notă bună la purtare.

















miercuri, 11 octombrie 2017

Despre



Despre ce să taci când toamna-i nouă
și se plimbă cerul printre ramuri,
amăgit de frunze care-l plouă
și se răzvrătesc la tine-n geamuri?

Ți-ai ascuns de ceață rădăcina,
să n-o vadă și să nu ți-o fure,
ai închis cu lacăte lumina -
te-ai făcut acum și tu pădure.

Te colindă vântul câteodată
să-ți adoarmă ochii de copaci.
Toamna-i nouă, noaptea ți-e uitată -
despre ce-ai putea să vrei să taci?



























luni, 9 octombrie 2017

Și n-am



Plouă azi cum n-a plouat de mult -
cerul tot în mine vrea să-ncapă
și n-am geamuri, nu mai pot s-ascult,
și n-am arcă pentru-atâta apă.

Toamnă-i azi cum n-a mai fost nicicând -
soarele miroase-a dezertare
și n-am cochilie pentru gând,
și n-am scuturi pentru neuitare.

Plouă azi, e toamnă pe pământ,
luna doarme-n visuri sinucise
și n-am baionetă pentru vânt,
și n-am rânduri pentru foi nescrise.


duminică, 8 octombrie 2017

Simplu



Când crezi că iar te-a dat afară viața
și vara a uitat să te-nfrunzească,
așteaptă-ți la fereastră dimineața
din care tâmpla poate să mai pască.

Nu-i primăvara singura-ntâmplare
care-ar veni cu flori la tine-n geamuri -
un cântec, o chitară și-o uitare
pot scutura zăpada de pe ramuri.

O mână de prieteni într-o seară,
când crezi că viața iar te-a dat afară.



joi, 5 octombrie 2017

Albastră



De gâtul meu se-agață primăvara
și miei nebuni îmi sar în buzunare
când uit că la fereastră-și doarme seara
păcatul despărțirilor de soare.

Și uite, se întoarce-n ram ninsoarea
de muguri care nu știu ce-i uitarea.

Sunt pom acum, și toamna mi-e departe,
la umbra mea mai crește iarbă nouă
sub crengi în care cerul se împarte
în azi, în ieri și-n boabele de rouă.

Și uite, nu mi-e seară la fereastră,
e frunză, e a mea și e albastră.



































miercuri, 4 octombrie 2017

Împărțire



Când ploile se-mpart în noi,
ne toamnă teii câte doi,
ne doarme noaptea cu tăceri
din ceasuri care duc spre ieri.

Se-ntoarce Luna către nord
ca un vapor cu ger la bord
sub care marea n-a uitat
că am tăcut și am plecat.

Cad frunzele cu tot cu cer
în vama fără grănicer,
și ploile cad lângă ploi,
și toate se împart în noi.