Și plouă

Plouă toamna-n versuri triste

pe sub frunți îngândurate

și adună în batiste

veri și-amoruri decedate.

Și niciun artist sensibil

nu prea cântă abisal

când pretinde, irascibil,

un vaccin antigripal.

Nici potaia-nfrigurată,

culcușită sub o scară,

n-o auzi elogiată

pe acorduri de vioară.

Trec iubite-n dor de ducă

prin poeme, în alai -

pe niciuna n-o apucă

vreun romantic guturai.

Plouă toamna în versete

cu mâhniri autumnale...

Tu te procopsești, poete,

cu dureri laringiale.

Hm... Toamna...

Cum să nu-ți placă toamna, când

te-ascunzi de ploaie prin unghere

și ziua-ți trece strănutând,

și noaptea-ți cere somnifere?

De ce să nu scrii un poem

când stai la rând la farmacie

și-ți vine-n minte un blestem

în versuri fără prozodie?

În timp ce parcul ud și trist

cântă ceva în cheia sol,

simți că ai fire de artist

și-nghiți un paracetamol.

Îți place să înoți încet

pe străzi cu iz de motorină

și să compui un mic sonet

când te stropește o mașină.

Dar toate-acestea nu-s decât

mici neplăceri... Toamna-i frumoasă!

Iar când te doare-adânc în gât,

poți face rime-nchis în casă.

De timp, de toamnă

Își duce toamna timpul în spinare

ca pe-un rucsac cărat spre vârf de munte

și-abandonat pe-o umbră de cărare

când primele zăpezi se nasc pe frunte.

Își joacă toamna-n degete minutul

în care vântul crește în livadă

și pomii își plătesc supuși tributul

secundelor ce n-au uitat să cadă.

De frigul vremii a-nghețat și ceasul

și a rămas încremenit sub ramuri,

în timp ce ploaia își lungește pasul,

punând săruturi veștede pe geamuri.

Eu stau cuminte într-un semn de carte

când toamna-mi poartă timpul prea departe.

Descântece

Așa sunt toamnele făcute -

să-și cheme norii și să-i pună

s-acopere cu vorbe mute

și chip de stea, și chip de lună.

În prima toamnă de pe lume

pesemne două mâini de lut

au strâns din pomii fără nume

roșcate frunze-n chip de scut.

De-atunci, își dăruiesc copacii

frunzișul parcurilor plânse

și pe alei descântă vracii

de ploaie și de rugi nestrânse.

Litere sub unghii

Și iar mă doare marginea pădurii
și mă presimt izvor fără senin
când ramuri albe se predau securii
și cerul se transformă în puțin.

Se-adună muguri de prăpăstii mute
sub muntele înfipt în nicăieri;
ascund sub brazi cărările trecute,
să nu mă-ntrebe astăzi ce-a fost ieri.

În guri de peșteri stau mirări sihastre,
vreau să le-adorm, să nu-mi mai curgă-n drum.
Îmi cresc sub unghii litere albastre -
de munte, de prăpastie, de fum.

Am mai rămas

S-a dezbrăcat de mine vara

și m-a lăsat într-un ierbar

așa cum licuricii seara

își lasă umbrele-n sertar.

M-a scos ca pe-o cămașă veche

cu petice de in topit

și mi-a ascuns lângă ureche

ecou de munte-n asfințit.

Mi-a-mpăturit cu grijă seara

între coperți de cer senin.

S-a dezbrăcat de mine vara,

dar eu am mai rămas puțin...

Păstrează-mă

Păstrează-mă sub frunte în iarna dintre noi,

să-mi scrii în podul palmei zăpadă dezrobită

când luna dezertează egal din amândoi

în gara atârnată de-o oră presimțită.

Ascunde-mă în iarba fugită din grădini

să-și caute răgazul în dosul pleoapei tale,

fă-mi scorbură-n cireșii uitați de rădăcini

și priponiți de-o stâncă pornită către vale.

Închide-mă-n cuvinte cu litere-albăstrui

și-n scoicile din marea cu valuri muribunde,

și-n cântecul de leagăn din frunza de gutui.

Păstrează-mă-ntr-o carte, păstrează-mă oriunde.

M-am vrut

Am vrut să plagiez o vară,

să-mi coc cireșe la urechi,

să prind cometele de seară

în colțuri de ferestre vechi.

Am vrut să plagiez ninsoarea,

să mă aștern la Polul Nord,

s-acopăr cu mirări cărarea

de urși croită pe-un fiord.

M-am vrut și munte, să beau pace

din cerul curs într-un izvor

dintre prăpastia ce tace

și brazii care nu mă dor.

Dar m-am uitat în serpentine,

și-acum mă plagiez pe mine.