Omul crescut în grădină

-Mami, mami, n-o să crezi!

Vino repede să vezi!

A crescut azi în ogradă

un om mare de zăpadă!

strig-Andrei, proaspăt trezit

și grozav de fericit.

-Zău, Andrei? râde Simina,

admirând și ea grădina,

bucurându-se să vadă

prin geam, omul de zăpadă.

Drept să-ți spun, n-am priceput :

cum adică „a crescut”??

Doar nu-i nici copac, nici floare,

ca să „crească”, frățioare.

Dar băiatul, enervat,

îi strigă : -Ai terminat?

Eu știu bine ce vorbesc :

în grădină, toate „cresc”.

N-ai văzut că-n loc de nas

are-un morcov lung și gras?

Iar în loc de ochi, ce crezi?

Are două mere verzi,

gura-i tot un măr, dar roșu

și în loc de nasturi, moșu'

are nuci, vreo două-trei.

-Ia mai lasă-mă, Andrei!

Ce, tu vrei să spui că omul

a crescut cum crește pomul,

cu crenguțe și tulpină,

cu fructe și rădăcină??

-Dacă vrei să știi, Simina,

chiar eu i-am pus rădăcina :

am lăsat ieri în ogradă

un bulgăraș de zăpadă

și-am vrut să iasă din el

un om alb și mititel.

Uite că s-a-ndeplinit

exact ceea ce-am dorit

și, fiindc-a nins așa tare,

omul s-a făcut mai mare.

Vezi, fetițo? Nu-s povești!

Mami, tu de ce zâmbești?

Ultima cărare

Ninge în cer și ninge mult în toate

și viscolește-n ochii tăi străini,

prin care se perindă pelerini

cu frunți de ger și plete înghețate.

De-atâta iarnă, nu mai vezi pădurea

și frigul te-a închis între zăbrele,

captiv în cerul văduvit de stele

sub care țurțuri înfloresc aiurea.

S-au mai jucat și alte ierni prin tine

cu avalanșe-ascunse-n sărutări,

sădind pustiu și-nzăpezind cărări,

pe care le-ai pierdut printre ruine.

Dar când credeai că totul e uitare,

ți-a mai trimis ursita o ninsoare

și-n cerul tău închis cu resemnare

s-a avântat o repede cărare,

ce te-a făcut din noapte să tresari,

croindu-și drum, bezmetic, prin ghețari.

Ninge în cer și ninge mult în tine,

dar ultima cărare tot mai vine.

Râs de toamnă

O toamn-a mai trecut, râzând, prin tine,

lăsând în urmă rugi și crengi pustii,

cărări împotmolite-n ironii

și noapte scrisă-n litere aldine.

O toamn-a mai trecut în râs nebun,

stingându-ți zorii, unul după altul

și-n ochii tăi a început asaltul

ninsorilor ce-așteaptă un Crăciun.

Dar nu-i nimic, îți spui, poate zăpada

va viscoli din când în când și stele,

și rătăcite zâmbete rebele

își vor începe iarăși promenada.

O toamn-a mai trecut, râzând, prin tine,

croind cărări de ploaie către mine.

Între „Nu pot!” și „Vreau!”

Mergea un om pe drumul lui de-o viață;

se-obișnuise cam cu toate cele -

și cu pietrișul dur, dar și cu stele

și-l aștepta mereu o dimineață,

cu promisiuni mai bune sau mai rele.

Dar într-o zi, și-a rătăcit cărarea

și-n jurul lui s-au ridicat pereți

de vise îngropate în nămeți,

care-au ascuns în umbre depărtarea.

Înspăimântat, și-a pipăit aripa,

dar a găsit în locul ei doar ciot

și mâna i-a-nghețat până la cot,

iar minutarul s-a oprit în clipa

în care omul a strigat : „Nu pot!”

A bâjbâit, cu tălpi tremurătoare,

în căutarea firului de-argint,

să-i lumineze calea-n labirint

și l-a găsit, dar l-a lovit prea tare

cu spinii ce-i crescuseră-n picioare;

firul s-a destrămat - fâșii amare.

Zbătându-se între „Nu pot!” și „Vreau!”,

omul și-a smuls ghețarul de pe piept,

și-a adunat puterea-n pumnul drept,

izbindu-l în pereții ce-l țineau

captiv în întunericul inept.

O dată, înc-o dată, și-nc-o dată...

Când sângele-a țâșnit din palma toată,

a continuat cu fruntea să lovească

în zidul de durere omenească.

Într-un târziu, întâia cărămidă

s-a prăbușit. Și-ncet, încet, timidă,

s-a strecurat în labirint iertarea,

iar omul și-a văzut din nou cărarea.

Un om

Un om stătea pe-o margine de zare

cu pumnii așezați, cuminți, în poală,

cu tălpile-atârnând, cu fruntea goală

și ochii rătăciți în depărtare -

nici bucurie-n ei, nici disperare,

doar semne rotunjite de-ntrebare.

De mult stătea acolo, liniștit,

nici el nu mai știa de câtă vreme,

tot așteptând destinul să îl cheme,

să-i dea vreo sarcină de împlinit,

măcar vreo trei sau patru teoreme.

Dar șirul lui tindea spre infinit,

de marile probleme văduvit.

Ce-or fi văzut în zare ochii lui,

n-ar fi putut să spună niciodată -

poate-o albastră pasăre-avântată,

poate o stea pe cerul nimănui

sau, cine știe, poate-un nor haihui -

dar fruntea i s-a luminat deodată.

S-a ridicat pe tălpi nerăbdătoare,

și-a desfăcut în larg brațele-amare

și s-a desprins din marginea de zare -

Icar năuc, înfometat de Soare.

În zborul lui cu dor de dimineață,

și-a-nfipt adânc aripile în viață.

Puntea

O șubredă punte se leagănă-n vânt,

legând malu-n care ai prins rădăcini

de malul spre care năprasnice vini

te-ndeamnă mereu, cu ascuns legământ,

că-i locul visat, cel mai bun pe pământ.

Strângi pumnii, faci pasul și-apoi zăbovești.

În urmă - infernul, în jos - e abis,

dar ochii stau țintă la raiul promis.

Mai faci înc-un pas, încă doi. Te oprești -

lipsesc multe scânduri din drumul spre vis,

iar hăul, sub tine, cu moarte e scris

și-și cere ofranda de vieți omenești.

Cu ochii închiși, te încumeți din nou

și crucea din spate te trage-napoi,

aripile-s cioturi, picioarele - moi,

îți strigi neputința, dar fără ecou

și iarna din tine te-nchide-ntr-un sloi.

În tălpi se deschid răni fierbinți și adânci

și puntea se leagănă primejdios,

iar hăul te cheamă cu glas mângâios;

icnind, muribund, cazi acuma pe brânci.

Ce lesne ți-ar fi să-ți iei zborul în jos!

Dar pasul se zbate, iar ciotul de-aripă

nu vrea să te-asculte și crește o clipă,

trecând peste ultima scândur-a punții.

Cu mâini tremurânde, îți ștergi miezul frunții

și sufletul tău de abis se desparte.

Încet, te ridici și te scuturi de moarte,

strângi pumnii din nou și pornești mai departe.

Nimic

Voiai să treci prin viață fluierând

și, visător, te-ai așezat la rând -

să prinzi și tu un fluier mai de treabă.

Dar viața s-a distrat : „Ce-atâta grabă?!”

Visai să prinzi o stea, sau poate două,

deci la stilou ți-ai pus peniță nouă

și ți-a trecut prin gând să scrii o carte.

Dar viața s-a distrat : „Nici pe departe!”

Gândeai că dai un rost trecerii tale

și-ai transferat, în versuri minimale,

hățișul de scântei din gândul tău.

Dar viața s-a distrat : „Ei, haide, zău?”

Din toate, ai fi vrut măcar un pic.

Dar viața s-a distrat grozav : „Nimic!”

Ce să mai zic?

Acum?

Poate nu-i prea târziu

să mai tai din zăbrele,

să mai fluieri spre stele,

să mai crezi că-n pustiu

se-ascund vise rebele.

Poate nu-i prea devreme

să-ntinzi mâna amară

către viața avară,

așteptând să te cheme

o părelnică vară.

Poate nu chiar acum

minutarul despotic

se învârte haotic

către capăt de drum.

Poate nu chiar acum.

Cântec a târziu

Creștea o fântână în larg de pustiu.

Spre ea se-ndreptau însetații grăbiți,

loviții de soartă, hoinarii răniți,

atrași de miracolul ei străveziu,

goneau într-un  suflet, prin foc pribegiți,

în vreme ce viața cânta a târziu

în larg de pustiu.

Sub cerul jăratic, convoaie de hoți

furându-și, în cale, bucăți de destin,

uitând, pentru mâine, un ieri anodin,

credeau că nu-i apă destul pentru toți

și reinventau câte-un rol cabotin,

vânzând inocența pe treizeci de zloți

zănaticii hoți.

Când unul, când altul, la capăt de drum

în pumnul bezmetic strângând un pocal,

credeau c-au pus mâna pe Sfântul Graal

și soarta lor alta va fi de acum.

Dar, când se-aplecau să ia apa de-argint,

în fundul fântânii vedeau licărind

o altă fântână,

cu apă mai bună,

cu apă de stele, 

în zâmbet de iele.

Urlând bucuroși, se-aruncau în abis

cu mâna întinsă spre ultimul vis

din fundul fântânii crescute-n pustiu.

În urma lor, viața cânta a târziu.

Suicid

Cu frunza ce-a plecat, îngălbenită,

s-a sinucis o vară-ntreagă-n tine

și soarele n-a mai știut de mine,

închis în zarea lui înzăpezită.

În palma stângă ți-a crescut pădurea -

sălbatică și-aproape muribundă -

de crengi uscate care îmi inundă

fragila pace, așteptând securea.

Zadarnic să mai crezi în primăvară,

când s-a ascuns în negură lumina,

copacul nu-și mai vede rădăcina

și zorile s-au deghizat în seară.

În actul ei sinucigaș, iubirea

s-a răzvrătit, uitându-și iar menirea.

Dumnezeul lui Andrei

-Mami, am visat că eu

am vorbit cu Dumnezeu!

-Zău, Andrei? Cum arăta?

-Era cam... așa și-așa :

avea barbă, avea plete,

haină roșie și ghete,

ochi albaștri și chip bun.

Semăna cu Moș Crăciun!

-Și cam ce ați discutat?

-Ei, întâi l-am întrebat

de ce vin copiii-n lume

fără dinți și fără nume

și de ce doar oamenii

pot citi și pot zâmbi.

Dup-aceea, am mai vrut

să-mi spună cum a putut

să facă un om din lut,

că și eu am încercat -

am luat lut, l-am modelat,

am suflat pe el un pic,

dar... nu mi-a ieșit nimic.

Și-am mai vrut, mami, să-mi spună

de ce lumea-i rea și bună,

câți oameni trăiesc pe Lună,

de ce-s roșii florile,

de ce plâng mămicile.

Asta am vrut să știu eu.

-Și ce ți-a spus Dumnezeu?

-M-a privit și mi-a zâmbit

și deodată... m-am trezit.

Spune, mami, cum se poate

să le aflu eu pe toate?

Impuls... electric?

S-a dus poetul către veșnicie

exact în timp ce încerca să scrie 

o poezie.

Plecarea lui din lumea trecătoare

s-a petrecut fără încrâncenare,

printr-un rapid și ferm atac de cord,

într-un inexplicabil dezacord

cu existența plină de tristețe

și de ratări nu multe, dar mărețe.

Luând, acum, calea eternității,

a fost chemat să dea divinității

raportul integral și-amănunțit

al faptelor pe care le-a trăit

și care-au fost atent înregistrate,

ca-ntr-un birou de contabilitate,

extrem de sobru și de riguros.

Știindu-se destul de păcătos,

poetu-și pregătea, înspăimântat,

justificări pentru orice păcat

de care se simțea mai vinovat

și aștepta, cuprins de stinghereală,

să i se ceară marea socoteală.

Dar spaima lui se dovedi-n zadar -

privindu-l c-un surâs puțin bizar

și fără niciun strop de supărare,

Tatăl îi puse-o singură-ntrebare:
-Spune, poete, cât te-ai bucurat

de tot ce-n fosta lume ți s-a dat?

La asta, omul nu s-a așteptat.

-Doamne - bolborosi cam bulversat,

temându-se grozav să nu greșească -

sincer să fiu, în viața pământească

m-am procopsit mai mult cu supărări,

cu răutăți, decepții și trădări;

din ce-am iubit, nimic n-a fost să fie,

rar mi s-a dat și câte-o bucurie.

Iar în final, urâtă ironie,

când am crezut iubirea îngropată,

inima mea s-a mai deschis o dată;

n-am înțeles de ce s-a întâmplat.

Și, Doamne, recunosc, m-am speriat.

Mi s-a făcut lehamite de soartă

și-am pus din nou încuietori la poartă.

Gândind la omeneasca neputință,

Tatăl a formulat marea sentință :

-Omule,-ai tras un loz fără noroc,

dar nu ești pregătit să ieși din joc.

Întoarce-te, deschide iarăși poarta,

ca să-ți învingi măcar o dată soarta!

În clipa următoare, s-a-ntâmplat

un fapt aproape de neexplicat:

un mic impuls electric a făcut

ca inima s-o ia de la-nceput...

Accident... mortal

Nimic n-ar fi putut anticipa

dezastrul ce urma a sfâșia

o existență absolut banală.

Ducându-se-ntr-o vineri către școală,

un cumsecade prof de geografie

a zăbovit s-arunce o hârtie

pe care o avea în buzunar.

Exact atunci, în trombă, pe trotuar

a năvălit, scăpat de sub control,

un Mercedes cu un șofer matol,

care-ațipise preț de trei secunde.

Ei, spune tu, cum să te-ascunzi, și unde,

când te atinge-astfel fatalitatea?

Recăpătându-și brusc luciditatea,

șoferul a reacționat cinstit :

a apăsat pedala și-a fugit,

lăsându-și victima pe trotuar,

sub nasul unui martor ocular.

Acesta i-a dat primul ajutor,

apoi a șters-o ferm și repejor,

fiindcă șoferul vinovat era

patronul firmei unde el lucra

la negru, evident. Iar victima

a fost culeasă, și nu chiar tardiv,

de un taximetrist mai milostiv,

al cărui băiețel s-a nimerit

a fi elev al profului rănit.

Bilanțul rănilor s-a dovedit

substanțial și de invidiat :

cinci coaste rupte, umăr dislocat,

nasul zdrobit, un ochi tumefiat,

dantură spartă și zeci de contuzii.

După o lună-ntreagă în perfuzii,

eroul nostru s-a amorezat

de doctorița care l-a tratat

și-a hotărât, total neinspirat

și plin de ghips, să îi mărturisească

dragostea lui subită și firească.

Dar doctorița, rece peste fire,

s-a dovedit imună la iubire

și l-a tratat doar cu medicamente.

Iubirii lui fierbinți și virulente

asemenea respingere totală

nu i-a priit deloc. Și-ntors la școală,

profesorul s-a procopsit rapid

cu un atac de cord scurt, dar solid

și rezistent la orice încercare

de resuscitare.

Deci, când șoferul l-a accidentat,

nu l-a ucis, dar l-a expediat,

fără să afle asta niciodată,

spre-o ucigașă mult mai... rafinată...

Ironie existențială

Aseară, i-a bătut moartea la ușă

c-o mină dubios de jucăușă.

Când a văzut-o-a fluierat ușor

și-a regretat că nu și-a pus vizor,

 gândind că, dacă o ținea afară,

ea s-ar fi plictisit să mai apară.

Dar asta e! De-acum, că i-a deschis,

trebuia să scape și de-acest plictis

inevitabil și obositor.

Așa că i-a surâs curtenitor

și-a invitat-o-n casa lui modestă,

să-și facă datoria ei funestă.

Bălăngănindu-și coasa neglijent,

ea a trecut de prag cam neatent,

mantaua i s-a agățat de clanță

și, fără vreo fărâmă de prestanță,

cucoana neagră-n ușă a rămas

cam sufocându-se, cu chipul tras,
nemaiputând înainta un pas.

Văzând-o în așa încurcătură,.

el a zâmbit cam cu juma' de gură

și-apoi, amabil și prevenitor,

a hotărât să-i sară-n ajutor,

nu fiindc-ar fi iubit-o, însă, de...

intrase-n casa lui ca oaspete...

A ajutat-o haina să-și desprindă,

apoi i-a oferit o aburindă

cană cu ceai de tei și sunătoare,

dar, înghițind o gură mult prea mare,

năuca moarte s-a-necat grozav.

Supus unui impetuos nărav

de a salva o doamnă disperată,

a ajutat-o și de-această dată.

Recăpătându-și suflul, în final,

ea a surâs șăgalnic și spectral

și i-a făcut un semn discret că-i timpul

să plece împreună-n anotimpul

eternei existențe. Într-o doară,

el a cerut răgaz pentr-o țigară

și,-amabil, a servit-o și pe ea,

dar i-a scăpat din mână flacăra

exact pe haina ei, care-a-nceput

să ardă într-un ritm de necrezut.

Grăbindu-se s-o stingă, muribundul

a răscolit rapid până-n străfundul

propriei minți, făcând o încercare

de-a înțelege-această întâmplare.

Ce-o fi văzut acolo - nu se știe ;

doar a gemut : „Ce mare ironie!

În toată viața mea, n-am izbutit

să realizez nimic din ce-am dorit ;

dar uite-acum, ca-n cea mai proastă carte,

de trei ori mi-am salvat moartea de moarte!”

Și i-a-ntins mâna doamnei, resemnat,

plecând cu ea, total clarificat.

În urma lor, s-a auzit un vaier:

„Ce mare, ce imens, ce sumbru fraier!”

Toamna noastră

A venit toamna-ntr-o zi

pe la șapte

și-a-nceput a născoci

niște fapte.

Mai întâi a zăbovit 

printre mere,

care s-au cam înroșit 

de plăcere.

A convins păsările

călătoare

să-și întind-aripile

și să zboare

către țări în care e

numai vară,

ca să vină-n martie 

iar în țară.

Către Soare-a asmuțit

nori de ploaie,

până, bietul, s-a pitit

prin zăvoaie.

În pădure a trimis

vântul rece,

încât frunzele-au decis

să tot plece.

Peste tot, mămicile

minunate

au umplut cămările

cu de toate.

Uite, astea-s faptele

cu pricina.

Toamna noastră hoață e,

bat-o vina!

Deces provincial

Într-un micuț oraș provincial

s-a consumat un fapt ultrabanal:

o icsă s-a amorezat lulea 

de-un ics, producător de cherestea.

Dar, ce să vezi? că icsul n-o iubea.

Un Minulescu trist ar înscena

un accident la circ și-ar rezolva

conflictu-acesta fără mari pretenții.

Da-n realitatea plină de convenții,

ea s-a refugiat monumental

într-o dietă cu extraveral

și a ajuns, firește, la spital.

Hazardul i-a trimis o asistentă

nurlie foc, dar foarte competentă,

care era, cum s-a aflat târziu,

iubita icsului cherestegiu.

„Ce ironie-a sorții!” - ai putea

rosti, perplex și-amar, în sinea ta -

„Cum le-aranjează viața, inocenta...”

La fel o fi gândit și asistenta

când, într-o dimineață, s-a-ncurcat

și pacientei i-a administrat

un tratament total... neinspirat,

care-a condus-o spre-un final rapid,

complet nedureros, deci insipid.

Ce să mai creadă urbea despre-acest

neașteptat eveniment funest?

A fost trecut, civilizat, în ziare

la rubrica „Anunțuri funerare”

și cam atât, căci icsa nu avea

nici rude, nici prieteni mai sadea.

Pe fișa medicală s-a trecut:

„Deces dintr-un motiv necunoscut”,

iar materialele pentru sicriu

le-a furnizat icsul cherestegiu. 

Apoi s-a pregătit de-nsurătoare.

Ce întâmplare...

P.S. Vă întrebați, probabil, unde este

justiția finală din poveste?

.....................................................................

Epitaf

L-a fulgerat, într-o după amiază,

gândul de-a-și pune viața într-o frază

cu rol de epitaf, care-ar străbate

un veac sau două de posteritate

și-a început, febril, a căuta

formula briliantă care va

înghesui în câteva cuvinte

șase decenii de trăit cuminte.

A luat o foaie și un pix cu gel

și a-nceput să-nșire, mărunțel

ca să-i încapă cât mai multe fapte:

-un an și-o lună - patru dinți de lapte;

-un an și patru luni - primul cuvânt;

-cinci ani și șase luni - vărsat de vânt;

-copilărie fără multe boli,

dar transferat pe la vreo șase școli,

în funcție de tata, ofițer

în multe garnizoane; trai sever;

-mama, nu prea frumoasă, dar blajină,

casnică, foarte bună gospodină;

-adolescență plină de acnee:

-prima iubită - cârnă și atee;

-student sârguincios, nicio restanță;

-soție-naltă, brună, cu prestanță;

-copii, doar doi, acum la casa lor;

-vis ne-mplinit - să fie-apicultor...

Și-n punctul ăsta, pixul a muțit.

Iar el, oftând un geamăt chinuit,

a realizat c-o-ntreagă existență -

dusă decent și cu obediență

ca-ntr-un spectacol plicticos de teatru -

s-a strâns pe-un sfert de pagină A patru.

Cam ce cuvinte-ar izbuti s-adune

toată perplexa lui amărăciune?!

Atunci, purtat de-un gând plin de regret,

s-a așezat iar pixul pe caiet

și-a scris cel mai amarnic epitaf:

PRAF.

Coup de foudre aviatic

S-au cunoscut într-un aeroport,

el - c-o valiză, ea - lângă consort,

el - blugi și geacă, ea - într-un taior

și-a fost un coup de foudre uimitor.

În avion, și-au aruncat discret

zeci de ocheade pline de regret,

pe care le-a-nțeles, cu sapiență,

un prozator cu multă experiență,

ce-a transformat idila romanțată

într-o nuvelă multipremiată.

Cei doi au devenit, în scriitură,

eroi romantici și de anvergură

ai unui accident aerian,

care i-a smuls brutal din cotidian

și i-a zvârlit pe-o insulă pustie.

De-aici încolo, toată lumea știe

cam cum s-a derulat povestea lor:

topiți întâi de jale,-apoi de-amor,

s-au preumblat năuci prin sentimente

patetice, dar foarte pertinente

și-ncetul cu încetul, au uitat

de fostul trai ultracivilizat,

iubindu-se, profund și-apoteotic,

într-un decor oceanic și exotic.

În timp ce prozatorul înjgheba

această melodramă-n mintea sa,

cei doi s-au săgetat cu doruri mute

exact un ceas și treizeci de minute.

Apoi, descinși în alt aeroport,

el - c-o valiză, ea - lângă consort,

el - blugi și geacă, ea - într-un taior,

s-au reînfipt în cotidianul lor,

lăsând în urmă, cu melancolie,

un coup de foudre și-o călătorie.

Un zmeu ranchiunos

Într-un adânc de codru-ntunecos,

un zmeu se întâlni cu Făt-Frumos;

grăbiți, chiar înainte să se vadă,
au pus mâna pe buzdugan și spadă

și, dându-se-napoi cu indignare,

s-au măsurat din cap până-n picioare.

-Ce vânt te-aduce-n codru, Făt-Frumos?

se rățoi, cu glasul fioros,

urâtul și-nspăimântătorul zmeu.

Nu știi că ăsta-i teritoriul meu?

De câte ori pe-aici ne-am întâlnit,

doar chestii neplăcute au ieșit

și amândoi ne-am pomenit, doar știi,

în basmele de adormit copii.

Privindu-l, Făt-Frumos se enervă

și, sprijinit în spadă, ripostă:

-Cam ce-ai vrea tu, mă rog, acum să spui?

Pădurea asta mare-i a oricui

și, dacă să mă plimb pe-aici mi-e vrerea,

n-o să îmi schimb, de frica ta, plăcerea.

De fapt, pe tine-am vrut să te găsesc,

căci o problemă vreau să lămuresc:

m-a informat chiar ieri un verișor

că i-ai fi spus unui povestitor

să nu mai cread-aiurea toți că eu

întotdeauna-s bun și tu ești rău.

Și am mai prins, întâmplător, de veste

că te gândești să scrii tu o poveste

în care să mă-nvingi ca pe-o năpastă

și pe prințesă s-o iei de nevastă.

E-adevărată vestea, frățioare?

-Și de ce nu? Ce, nu mă crezi în stare?

răspunse zmeul plin de aroganță.

Prea ți se dă atâta importanță -

doar tu ești cel frumos și cel viteaz...

Dar țin să-ți amintesc de la obraz

cu câtă viclenie mi-ai răpit-o

pe Cosânzeana, pe care-am iubit-o

și i-ai convins pe toți c-aș fi silit-o

să stea închisă în castelul meu;

doar toată lumea crede că un zmeu

nu merită și el a fi iubit.

De ce, măi, Făt-Frumoase, ai mințit?

Ești singurul ce știe cel mai bine

că fata s-a îndrăgostit de mine,

căci eu pe-atunci eram tare de treabă.

Dar ți-ai vârât tu coada-n mare grabă,

cu chipul ăla frumușel al tău,

și i-ai băgat în cap că pe un zmeu

urât și mare nu poți să-l iubești.

Ei, prințulică,-i vremea să plătești!

Am angajat un scriitor de soi

să scrie o poveste despre noi,

în care tu să fii cel părăsit,

iar eu - eroul foarte îndrăgit,

copiii să mă vadă ca pe-un frate,

să simt și eu că s-a făcut dreptate.

-Bre, zmeule, de râs cred c-am să mor!

Cam cine-ar fi acel povestitor

care să scrie-așa o aiureală

bezmetică și fără socoteală?

Și cine ar putea să dea crezare

poveștii despre-un zmeu cu suflet mare,

sensibil, și de treabă, și duios?

Copiii îl iubesc pe Făt-Frumos

și nu poți tu schimba acum povestea.

Mai bine să uităm de toate-acestea,

să nu ne complicăm chiar fără rost

și totul să rămână cum a fost.

Iar eu mă angajez a-i informa

pe toți c-ai fost și tu iubit cândva

și-ai devenit așa-nspăimântător

doar pentru că ai suferit de dor

și a rămas pustie viața ta.

Hai, spune, zmeule, e bine-așa?