Vis de cățeluș

Un cățeluș cu ochi verzui,

de nicăieri și-al nimănui,

plouat, flămând și obosit,

din întâmplare-a nimerit

lângă un gard proaspăt vopsit.

S-a așezat să se-odihnească

și-a început să-și amintească

de toate zilele în care

a rătăcit fără-ncetare

și a sperat c-o să găsească

un om milos care să-l crească.

E mititel și nu-i frumos,

dar are-un suflet drăgăstos

în care poate să încapă

iubire cât pământ și apă.

Plângând, alunecă în vis...

Ia uite, poarta s-a deschis;

un om se-apleacă și ridică

făptura moale, mititică

și-o duce-ncetișor în casă.

Aaa, ce odaie călduroasă

și, lângă foc - un băiețel.

-Vai, tată, ce frumos cățel!

Știi cât de mult mi-am mai dorit

un cățeluș. Sunt fericit!

Îl ia în brațe,-l încălzește,

îl mângâie și îl hrănește,

îl scoate-afară să se joace.

-O, Doamne, cât de mult îmi place

să mă iubească cineva

și ce frumoasă-i viața mea! -

gândește cățelușu-acum,

uitând c-a rătăcit pe drum.

După o zi așa frumoasă,

se lasă seara, iar în casă

copilul face un pătuț,

în care-l culcă pe micuț,

îl învelește și-i urează:

-Cățel, dormi bine și visează!

Cât e de cald și tare-i bine

să-i pese cuiva de tine...

E noapte. Și ce frig se lasă

peste odaie, peste casă.

-De ce-o fi chiar atât de frig?

Mai bine mă trezesc și strig,

că poate vine băiețelul;

doar n-o să-și lase el cățelul

să stea așa - se-mbolnăvește.

Și cățelușul se trezește

sub o rafală rea de ploaie.

Dar unde-i focul din odaie?

Unde-s pătuțul liniștit

și băiețelul fericit?

În locul lor, a răsărit

un gard de lemn, proaspăt vopsit...

Toate, dom'le...

-Dom'le, în țara asta toate merge prost!

Lansatorul acestei adânci cugetări - un domn cu o gură lătăreață ca o cutie de scrisori ruginită și cu o calviție atotcuprinzătoare. Odată zisă vorba, își aruncă privirea pe geam, pătruns întru totul de propria înțelepciune. Își așază ceva mai confortabil burta tradițională, de pe care nasturii cămășii în carouri fac eforturi crâncene să nu-și ia zborul.

Pe bancheta din fața lui, o doamnă discretă și cuminte, îmbrăcată discret și cuminte, deschide puțin gura să spună ceva, dar își strânge imediat buzele, în dosul cărora aproape se putea vedea cum niște cuvinte se zbăteau să iasă, lovindu-se de cerul gurii. Privirea îi coboară (cu insistență) asupra cărții pe care-o ținea pe genunchi.

-Da, da! Știe el, Gore, ce zice... Toate, TOATE merge prost!

Și ochii omului scrutează foarte sever peisajul cu totul neinteresant care alerga pe lângă tren și care părea și el să meargă foarte prost. Doamna, a cărei amabilitate învinge prudența, întreabă încet și absent (sperând că și retoric):

-Gore este un prieten al dumneavoastră?

Oarecum contrariat, bărbatul o privește și pe ea sever, aruncând în față o mână grăsuță, cu unghii retezate colțuros:

-Gore. Gore Dinvale.

Femeia întinde timid mâna, pe care domnul o apucă și o scutură de două ori, cu putere, făcând cartea de pe genunchii ei să cadă, cu foile împrăștiate.

-Vedeți că e jos! o anunță Gore, vizibil încântat de glumița lui rafinată. Apoi, trage aer (mult) în piept, pregătit să argumenteze ipoteza enunțată deja de două ori. Dar ceva îi oprește elanul și pieptul îi rămâne câteva secunde umflat, în timp ce obrajii proaspăt rași încep să se înroșească tot mai îngrijorător. Aplecându-se să-și ridice cartea, doamna a dat la iveală (fără să vrea, săraca) o porțiune de decolteu la care omul nu se aștepta. Ochii lui urmăresc porțiunea cu pricina în vreme ce femeia se ridică și rămân pironiți acolo, deși, între timp, bluza își revenise, protectoare.

-S-ar putea ști numele domniței? întreabă el, cutia de scrisori deschizându-se, mieros și profund interesat.

-Elena Viziteu - răspunde doamna, încălcându-și principiile de bună creștere și evitând a-i întinde mâna.

-Și se poate ști unde merge domnița?

-La București - și ochii doamnei se lipesc (din nou, mai insistent decât oricând) de pagina cărții.

Departe de a-i da prin gând să se dea bătut, bărbatul se foiește puțin, în căutarea unui subiect de captatio benevolientiae.

-E bună?

Doamna îl privește, speriată.

-Cartea. E bună? și Gore se apleacă în față, ridicând coperta spre el și prefăcându-se că o analizează, cu un mare aer cunoscător. Flori, fete, fițe sau băieți?? Uite, dom'le, ce-au mai inventat și ăștia! Îți ia un ceas să citești numai titlul. Și despre ce e? abandonează cartea și se retrage la locul lui.

-Despre viață.

Gore nu se poate mulțumi cu asemenea laconică prezentare:

-Cum, „despre viață”? Scrie de politică și de cum ne fură ăștia toți? Că, după cum se cheamă, n-aș zice... Auzi:  flori, fete... și ce mai era?

Se apleacă și ridică iar coperta. Acum zărește, printre multele detalii de pe fondul verde, ceva care-l captivează brusc și smulge cartea din mâinile doamnei, aducând-o aproape de ochi.

-Eah! Eram sigur! se manifestă el, analizând dezgustat (!?!) un bust feminin în prezentare nudă. Eu am spus de când mă știu: scriitorii ăștia la ce folosește? Face ei șuruburi sau ceva? Stă ei 8 ore-n fabrică, vai de mama lor, în schimb de noapte și-i mai omoară și patronu'?? Nimic, dom'le, nimic nu face! Stă-ă și scrie numa' prostii cu de-astea dezbrăcate...

Femeia întinde mâna să-și recupereze cartea. Dar - fatalitate! Gore a deschis deja volumul și ochii lui încep să capete niște dimensiuni de nebănuit. Silabisește, din ce în ce mai sufocat, un pasaj. După un scurt răgaz de rumegare a vorbelor (destul de decoltate) citite, tună din nou, împroșcând consistent pagina infamă cu resturi din micul dejun luat în gară:

-Dom'le! Dom'le!! Eu așa ceva...

Uitându-se inchizitorial la posesoarea scandalosului obiect:
-Nu mă pot pricepe cum o femeie... să citească așa ceva! Și chiar mi-era drag, așa... parcă păreați mai...
Intimidată, doamna mai face o timidă încercare defensivă:
-Este despre viață...
-Ce viață? Care viață, cucoană? Asta-i viață?? Muieri deocheate care... la sirvici... cu tot felu' de derbedei! Că bărba'su  cre'că se duce la muncă ca prostu', și ele... Eah!
Sugrumându-i-se vorbele în gât, omul aruncă scârbit cartea pe banchetă, ca pe-o purtătoare de ciumă bubonică. Peste câteva momente, cu ochii încă pe coperta blasfematoare, conchide, adresându-se unui auditoriu imaginar, dar mult mai serios decât cititoarea de față:
-Vezi, dom'le? TOATE merge prost în țara asta!
Odată reformulată ipoteza (devenită, între timp, și concluzie), un nasture chinuit de pe pântecele cămășii în carouri se eliberează brusc, își ia zborul și aterizează direct pe bustul feminin de pe fondul verde.
Deh...

Magie de primăvară

Doi pantofiori, în fața blocului

cu niciun chip nu pot sta locului:

țopăie-ncolo și aleargă-ncoace,

când bat o minge, când o lasă-n pace,

mai sar o pătrățică de șotron

sau fugăresc o mâță-ntr-un cotlon.

E cald afară, dar încă-i devreme -

copiii-s ori la școală, ori la teme,

iar cei doi pantofiori se joac-așa,

sperând c-o să mai vină cineva.

Deodată, se deschide o fereastă

și-n ea apare o rochiț-albastră.

Ar vrea și ea să ias-un pic din casă,

dar are teme și mama n-o lasă,

așa c-a plâns și-așteapt-acum să-i treacă,

privind doi pantofiori care se joacă.

Aceștia se opresc chiar sub fereastră,

râd fericiți când văd rochiț-albastră

și o invită, veseli, să se joace.

Ea plânge. Nu poate veni și pace.

Papucii mititei se întristează,

dar o idee bună-i luminează;

zglobii, aleargă-n graba cea mai mare,

culeg din iarbă două lăcrămioare

și le așază lângă geamu-n care

plânge-o rochiță dornică de soare.

Magie să fi fost? Sau praf de stele? -

doi pantofiori și două floricele

au reușit s-aducă la fereastră

un zâmbet dulce pe-o rochiț-albastră.

Minciuni în calendar

A, ce vreme! Ce mai plouă!

Asta-i primăvară, oare?

A dat colț de iarbă nouă

și cireșii-așteaptă floare.

Dar nu-i soare...

Stă posacă rău grădina

și se-ntreabă iar și iar

de ce vremea, bat-o vina,

nu se uită-n calendar.

Nu-i Gerar!!

Printre lacrimi, o zambilă

se foiește, îmbufnată.

-Doamne, mi-e așa de milă

de rochița mea curată!

Udă-i toată.

O țâfnoasă fluturiță

bombăne de dimineață:

-Am cea mai de soi fustiță;

cin' s-o vadă pe-așa ceață?

Of, ce viață!

Două muște-abia trezite

nici să bâzâie nu pot;

stau cu trompele pleoștite

sub o frunză de troscot.

Rău de tot!

Într-o odăiț-albastră

este plictiseală mare;

cu năsucul la fereastră,

doi copii așteaptă soare.

De ce oare?

Încă

Din adânc de munte a-nflorit izvorul

și-a pornit-o vesel către altceva,

nebăgând de seamă că în urma sa

stă-n amenințare, pregătit, zăvorul.

Soarele îl cheamă și-i promite soare,

ca să șteargă visul negru de pământ

și să-i pună-n brațe altfel de cuvânt 

decât „întuneric”... Dar promisul doare.

Strălucind, izvorul a clădit castele

și-a adus din vise zâne albăstrui.

Muntele, atunci, a râs în urma lui,

răsfirând pe apă ursitoare rele.

Rădăcina-n lanțuri a oprit izvorul

și-n adâncul rece s-a închis zăvorul.

Dar pe-un colț de apă limpede și-amară

un crâmpei de soare-ncearcă să răsară.

Într-o gară, un șotron

Într-o gară, pe peron

un copil joacă șotron;

zvârle-n faț-o pietricică,

se apleacă, o ridică,

țopăie încolo-ncoace.

Jocul ăsta cât îi place!

Vântu-i mângâie căpșorul

și-i alintă obrăjorul

de pe care zboară-n soare

un surâs și-o întrebare:

-Mami, vezi cât sunt de mare?

Neprimind răspuns pe dată, 

o privire speriată

se îndreaptă spre-o băncuță

unde stă o bunicuță

cu păr alb ca de poveste.

-Unde-i mama, unde este?

Bunicuța se ridică

și-i cuprinde mâna mică,

furișându-și în batistă

vocea molcomă și tristă:

-A plecat în altă țară...

Dar se-ntoarce iar la vară.

Acum, șterge-n treacăt vântul

două lacrimi cât pământul

care trec, încetișor,

lunecând pe-un obrăjor.

Șuier lung în gara mică

unde ține o bunică

mâna unui băiețel.

Trenul pleacă-ncetinel.

Ce-ai visat?

-Mami, mami, ce-ntâmplare:

am visat că eram mare!

-Zău? Și ce făceai, Andrei?

-Ei!!

Pilotam un avion

și aveam un ecuson

și scria ceva pe el, 

dar nu-mi amintesc defel

decât că era oval.

Oricum, eram general!!

Toți mă ascultau pe MINE

și zburam grozaaav de bine.

-Ce să-ți spun, erai erou...

Cine să te creadă, zău? -

strâmbă din năsuc Simina.

Iar povestea cu pricina...

aiureală de băiat!

Stai să vezi EU ce-am visat:

eram fată de-mpărat

și s-a dat în cinstea mea

ditamai petrecerea,

toți dansau, era lumină...

Au venit și-o balerină

și un prinț cu pelerină

pe-un cal negru, minunat.

ĂSTA-i vis adevărat!

-Dar tu, mami, ce-ai visat?

Într-un zâmbet de mămică

se ascunde-o stea pitică:

-Am visat... că eram mică.

Copilărie cu păr alb

-Un balaur! Nu, un pește!

-Ba un câine fără coadă

o pisică fugărește.

-Ei, da, cine să vă creadă?

E o navă ce plutește.

Trei copii întinși în iarbă

se tot uită la un nor

care trece, fără grabă,

și își schimbă forma-n zbor.

Undeva,-n apropiere,

doi bătrâni se odihnesc

și-i ascultă în tăcere

pe copii cum povestesc.

-Cum pot ei să vadă, oare,

toate astea într-un nor?

se întreabă-ncetișor

bătrânica, gânditoare.

-Știi - răspunde greu bătrânul -

și eu, când eram ca ei,

vedeam flori pe cer, și zmei.

Însă timpul rău, hainul,

mi-a acoperit privirea

și-acum nu mai pot vedea

decât, uneori, vreo stea

care-și pierde strălucirea.

Privind cerul fără soare,

bătrâna surâde, tristă,

și ascunde în batistă

două lacrimi trecătoare.

-Tanti, tanti! strigă tare

cel mai mic dintre copii -

noi avem o întrebare:

norul ăsta cam ce-o fi?

Uitând lacrima amară,

bătrânica spune-ndată:

-Mie-mi seamănă c-o fată

în rochiță bleu, de vară.

-Ba eu - zice și bătrânul -

văd un cal înaripat

care-și poartă, avântat,

printre norii albi stăpânul.

Bătrânica îi zâmbește:

-Uite, vezi? Asta-i magia:

nimeni nu îmbătrânește

când în ochi îi strălucește,

veselă, copilăria.

A fugit râma de-acasă

După ploaie, pe cărare

a ieșit o râmă mică,

roșie și subțirică,

încruntându-se la soare.

A fugit și ea de-acasă

pentru prima dată-n viață

și i s-a deschis în față

altă lume, mai frumoasă:

zi de martie, senină,

fluturași, parfum de floare,

veselie și culoare,

cer albastru și lumină.

Sub pământ, la ea acasă,

e-ntuneric și răcoare;

are frați și surioare

și-o mămică furioasă,

care-acuma se întreabă

unde-i fata și ce face.

Însă ei afară-i place

și se plimbă fără grabă.

Dar o cloșcă gri și mare

a zărit într-o clipită

râma mică, rătăcită.

Ah, ce crudă întâmplare!

În aceeași clip-o vede

o găină albă, grasă -

aaa, ce pradă delicioasă! -

și s-o prindă se repede.

Râma noastră-i apucată

la un capăt - de găină,

iar de celălalt, haină,

cloșca trage disperată.

Dar norocu-i cu duiumul,

căci, trăgând-o-ncolo-ncoace,

iată, nu știu cum se face

c-amândouă i-au dat drumul.

Amețita de ființă

se ascunde sub o floare,

nimerind, din întâmplare,

chiar la ea în locuință.

Mama-i pusă rău pe ceartă,

dar, văzând-o îngrozită,

amărâtă și rănită,

se înmoaie și o iartă.

Copleșită de-așa vină,

râma cea aventuroasă

și-a spus: -Tare-i bine-acasă!

Aici nu-i nicio găină...

Cum a înflorit

Pe-o rămurică de cais

a-nmugurit un bobocel;

e cufundat în somn și vis,

abia de-l vezi, că-i mititel.

Stă învelit, cu ochii-nchiși

și cine știe ce-o visa

când, în livada de caiși,

își plimbă noaptea liniștea.

Spre dimineaț-un vânticel

alintă-n treacăt crengile

și, zăbovind pe bobocel,

îi mângâie frunzuțele.

Trezit, micuțul somnoros

deschide ochii-ncetișor,

se uită-n jur și, mofturos,

vrea să-și întindă un picior.

Dar e-nvelit atât de strâns,

că trupul tot i-a amorțit

și izbucnește-atunci în plâns

de-așa destin nefericit:

-Of, Doamne, cu ce-s vinovat

și de ce oare m-ai făcut, 

să stau aici așa, legat?

Mai bine nu m-aș fi născut.

Ia uite ce frumos mai e

în jurul meu! Și ce culori!

Se joacă-n crengi albinele

și fluturi zboară printre flori...

Zdrobit de tot de-așa necaz,

nu simte, bietul bobocel,

cum vântu-i trece pe obraz

și îl desface ușurel.

Apoi, în jalea lui cea grea,

întinde-o mână mititică

și vede, uluit, că-n ea

a răsărit... o floricică.

Ce gândește o băltuță

O băltuță oarecare

de pe-o margine de drum

se întreabă-n disperare:

-Ce-am să mă mai fac de-acum?

Ploaia văd că-i cam pe ducă

și răsare soarele;

simt așa, că mă apucă

toate supărările.

Știu și eu că-i primăvară,

doar e martie, ce vrei,

și se încălzește-afară,

ca să iasă ghiocei.

Nu-s chiar tare tinerică -

de opt zile tot băltesc -

dar mă ia așa o frică,

n-aș vrea să secătuiesc.

N-am avut zile ușoare;

oamenii nu mă iubesc,

căci se udă la picioare

când în mine nimeresc,

iar mașinile, haine,

m-au călcat de-atâtea ori

și s-au adăpat din mine

sumedenie de ciori.

Nu sclipesc, sunt cenușie,

de căldură mult mă tem

și niciun poet n-ar scrie

despre baltă vreun poem.

Dar, în serile senine,

când pe cer nu-i niciun nor,

oglindesc adânc în mine

strălucirea stelelor

și mă simt, atunci, frumoasă,

nu mai sunt chiar un nimic...

Du-te, soare, și mă lasă,

vreau să mai trăiesc un pic!

Invidioșii

Iarăși plouă. Of, ce ploaie!

Tolănită în odaie,

o pisică-i cam nervoasă -

tare-ar vrea și ea să iasă

să se plimbe-un ceas sau două,

fiindcă are-o fundă nouă

și e tare încântată, 

vrea să fie admirată

de prieteni, în ogradă.

Dar în casă, cin' s-o vadă?

Câinele măcar e-afară,

pentru el, viața-i ușoară:

roade oase și se joacă.

Pe când ei, cum să îi placă

să stea toată ziua-n casă?!

Ah, ce viață plicticoasă!

Într-o cușcă, lângă poartă,

stă Grivei, bătut de soartă;

zace-așa, fără folos -

nu mai are niciun os,

căci stăpâna, mi se pare,

a uitat să-i dea mâncare.

Și s-ar duce el să-i ceară,

dar e prea urât afară,

este frig și plouă-ntruna,

vremea face pe nebuna.

Uite mâța - stă în casă,

pentru ea, viața-i frumoasă:

toată ziua la căldură...

Pe când el, în bătătură,

curtea toată o păzește

și nimeni nu-i mulțumește.

El - în ploaie, mâța-n casă...

Ah, ce soartă nemiloasă!

Și-uite-așa își plâng de milă

mâța care toarce-n silă

și dușmanul ei, Grivei.

Asta-i viața, ce mai vrei?

Și tot plouă. Vălelei!

Un copăcel

E noapte în ogradă la bunica

și mârâie, în somnul lui, Grivei;

pitită în culcușul ei, pisica

visează că a prins trei șoricei.

Doar un cais, în mijloc de grădină,

e tare trist și nu poate dormi,

gândindu-se c-așa, fără vreo vină,

chiar el a-ntârziat a înflori.

De două săptămâni e cald și soare,

râd fluturii în zborul lor haihui,

în jurul lui e totul o-ncântare

și numai el se simte-al nimănui.

Se uită amărât la rămurele

cum stau golașe, fără vreun folos

și-ntr-un târziu, cu fața către stele,

adoarme și visează că-i frumos...

Deodată se stârnește în grădină

un vânt călduț, pornit de nicăieri

și-o zână mică-n haină de lumină

coboară printre florile de meri.

Grivei o simte, dar nu se trezește,

doar mârâie puțin și-i bucuros -

visează că o vulpe fugărește

și pentru asta a primit un os.

Zâna se-ndreaptă spre caisul care

a adormit atât de necăjit

și,-mprăștiind parfum de lăcrămioare,

i-atinge trunchiulețul amorțit,

șoptește blând ceva și-apoi dispare...

E dimineață iar și în ogradă

e liniște, căci toți, nerăbdători,

s-au dus în grădiniță ca să vadă

un mic cais acoperit de flori.

-Ia uite, ce frumos e pomișorul!

se miră ei cu glas încetinel.

Numai pisica-și strâmbă botișorul:

-Ei, da! N-ați mai văzut un copăcel!

LA MULȚI ANI, mama!

Azi e cam tăcut Andrei.

Nu-i prea stă în obicei

și mămica-l tot privește,

dar îl vede că zâmbește.

-Mami, vreau să știi ceva!

Uite: azi e ziua ta

și de-o lună mă gândesc

ce-aș putea să-ți dăruiesc.

Se cuvine să îți spun

că din banii de Crăciun

nu mi-a mai rămas un leu,

fiindcă știi bine că eu,

nu c-am vrut, dar s-a-ntâmplat

că am fost mereu tentat

de vreun Lego sau ceva.

Ce să fac, e vina mea...

Dar eu zic că n-are rost

să vorbim despre ce-a fost.

Revenind la ce spuneam -

tot stăteam și mă-ntrebam:

să-ți scriu o felicitare?

Să îți desenez o floare?

Aș putea, nu spun că nu,

dar eu știu bine că tu

nu-ți dorești neapărat

ceva scris sau desenat.

Subiectu-i delicat

și, zău, m-am cam frământat

să găsesc o rezolvare

la problema asta mare.

Dar deodată, prin magie, 

mi-a trecut prin minte mie

că tot ce-ai putea dori

e la mine-n orice zi,

fără daruri, fără bani.

Vreau să-ți spun doar: La mulți ani!

Și să știi, mămică dragă:

TE IUBESC CÂT LUMEA-NTREAGĂ!

Lăcrămioară pentru mama

O mână de zăpadă, sus, pe casă

zâmbește dimineții, luminoasă.

Parcă-i un vis frumos pe-acoperiș,

iar soarele-o admiră pe furiș

și-ar vrea să-i fure strălucirea care

transformă iarna într-o sărbătoare.

De-aceea, raza caldă și-o întinde

și neaua în lumină o cuprinde,

făcând-o și mai tare să lucească.

Dar, prinsă în căldura nefirească, 

zăpada a-nceput să se topească.

Schimbându-și frumusețea-n lacrimă,

a picurat încet din streașină, 

căzând pe-un petic rece de pământ,

bătut de soare și uscat de vânt.

S-a cuibărit acolo, întristată,

voind să uite că a fost odată

o încântare albă sus, pe casă

și c-a zâmbit spre stele, luminoasă.

Dar nu i s-a sfârșit destinu-așa:

înduioșată de tristețea sa,

o zână-albastră a suflat spre ea

un vânt ușor și cald de primăvară.

Și s-a născut din nea o... lăcrămioară.

'Nălțându-și fața dulce către soare,

a prins a străluci micuța floare,

împrăștiind, cu albă gingășie,

parfum de basm cu zâne și magie.

Ieșit în fața casei, în ogradă,

un băiețel se-apleacă să o vadă

și, fermecat de-atâta frumusețe,

o ia din iarba rece cu blândețe

și-o duce-n pumnișorul lui în casă.

-Ia uite, mami, cât e de frumoasă!

N-am vrut s-o las afară-n vremea rea;

eu te iubesc și vreau să fie-a ta!

Și iată cum zăpada transformată

în lacrimă și-n floare parfumată,

culeasă de o mână mititică,

a luminat o casă și-o mămică...

A venit!

N-o să credeți: a venit

primăvara! Zău că da!

Chiar dacă ne-a ocolit

anul ăsta iarna grea,

toți așteaptă-nfiorați

zâmbetele soarelui

dintre norii-ncercănați

care plâng pământului.

Dar nici norii nu-s chiar blegi -

nu se duc așa ușor,

stau cu noi de zile-ntregi

și ne spun, zeflemitor:

- Haideți! Ce vă tot jeliți?

Nu vreți ploaie? Asta e!

Refuzăm să ne goniți

ca s-aduceți soarele.

Vă uitați în calendar

că e zi de mărțișor

și-ați vrea de pe cerul rar

să dispară orice nor?

Nu stă treaba chiar așa.

Nu puneți paltonu-n cui,

căci, oricât de mult ați vrea,

nu e vremea soarelui.

-Ei, da, ce viteji sunteți!

Dar eu văd că, vrei, nu vrei,

au ieșit, timizi, răzleți,

în pădure ghiocei.

Nu e soare? Nu-i nimic.

Eu paltonul tot îl las

și cu zâmbet larg vă zic:

martie vă râde-n nas!