Frații

Era odată, într-un loc,

o cloșcă mare, mândră foc

fiindcă-ntr-o bună zi, în zori,

a scos din ou cinci puișori.

Patru - rotunzi și gălbiori

ca niște bulgări de lumină, 

dar, nu știu din care pricină,

ultimul pui din ou ieșit

era negruț și pricăjit.

Ceilalți, văzându-l diferit,

au început să-și bată joc

de mititelul ghemotoc,

spunând mereu că nu se poate

să aibă ei așa un frate.

Văzându-l trist și alungat,

mămica s-a înduioșat

și toată ziua îl ținea

mai mult lângă aripa sa,

să-l apere pe puișor

de răutatea fraților

care, fiind acum geloși,

au devenit mai furioși.

Iar într-o zi, când mama lor

se odihnea într-un răzor,

l-au prins pe bietul frățior

și l-au ciupit îngrozitor,

spunându-i că mai bine-ar fi

dacă în lume ar fugi,

căci, așa slab și negrișor,

era de râsul tuturor.

Atunci, sărmanul mititel

s-a dus spre poartă, singurel,

gândind c-un pui atât de mic

nu folosește la nimic

și nimănui, în lumea toată,

n-o să îi pese niciodată

dacă trăiește el sau nu.

Dar chiar atunci, pe gard văzu

o mâță mare, pofticioasă,

uitându-se la pui, voioasă.

Înspăimântat de ce-a zărit,

puiuțul nostru a fugit

direct la mama, care-ndată

s-a repezit vârtej spre poartă,

cotcodăcind cu disperare

ca să alunge mâța care

poftea să aibă pentru cină

un gălbior pui de găină.

Văzând c-au fost astfel salvați,

s-au rușinat cei patru frați

și și-au cerut smerit iertare

pentru urâta lor purtare,

luându-l pe cel mic la joc.

Doar mama, deși mândră foc,

știa că nu e pe vecie

atâta dulce armonie...

Cine a furat un nas

Drept în mijloc de ogradă,

un om vesel de zăpadă

s-a trezit de dimineață

că-i lipsea... un sfert de față -

morcovul ce i-a ținut

loc de nas a dispărut!

Uluit nevoie mare

de așa o întâmplare,

a-nceput a se gândi

hoțul mârșav cine-o fi:

-Să-l fi luat, oare, bunica,

să facă din el ciorbica?

Nu prea cred, căci are-n beci

morcovi peste șaptezeci

și nu s-ar fi îndurat

chiar pe-al meu să-l fi luat,

mai ales că-i înghețat.

Poate l-au furat doi pici

ieri, când se jucau pe-aici,

ca să-și bată joc de mine. 

Dar nici asta nu prea ține:

de ce să mă fi ciuntit,

că doar ei m-au construit?!

Nici pisica, nici cățelul

n-au putut să-mi facă felul,

căci cățelul e legat

și pisica stă pe pat.

Cine-o fi, atunci, tâlharul

care a stârnit coșmarul?

Chiar eram, la noi pe stradă,

cel mai fain om de zăpadă

și ce slut am mai rămas,

amărât și fără nas!

Continuând a se-ntreba

cine l-a pocit așa,

omul nostru supărat

niciodată n-a aflat

că la doi pași, în livadă,

pitit bine în zăpadă,

un simpatic iepuraș,

durduliu și cam poznaș,

ronțăia de-aproape-un ceas

un morcov ce-a fost un nas.

Ce te faci?

În alfabetul meu e cam tăcere -

„a” de la „aripă” nu vrea să zboare,

„o” de la „ochi” se uită după Soare;

mai zgomotos e „p” de la „părere”

și-l secondează „î” de „întrebare”,

urmat de-un mare „E” de „exclamare”.

Ce să te faci cu litere nebune?

Oricum ai da-o, tot în bar-o dai,

de-ți mai rămân doar „v”-ul de la „vai”

și-un „d” firav de la „deșertăciune”.

 Dar mă gândesc și eu că nu-i vreun bai

din când în când o mică rebeliune

care se ține după mine scai

și-ncheagă vorbe precum „redempțiune”.

De-aceea, am să-nchid într-un caiet

toate nebunele din alfabet.

Un dar

O căsuță albăstruie

de pe-o margine de vale

într-o rână stă, cam șuie,

parc-ar vrea să se prăvale.

E-o căsuță de chirpici,

are doar o odăiță

și trei oameni stau aici -

doi părinți și o fetiță.

Sunt sărmani de nu se poate,

de-abia au ce pune-n gură,

iar sobița le tot scoate

mai mult fum, decât căldură

și, de mila lor, căsuța

simte c-o să se topească;

abia poate, sărăcuța,

cu greu să-i adăpostească.

Se tot uită pe la alte

case din împrejurime -

noi, frumoase și înalte,

pe când ea abia se ține.

A plouat-o toamna toată,

varul i l-a măcinat,

iar acum, de frig și zloată,

un perete i-a crăpat.

Cât se simte de urâtă

și ce-o doare inima

fiindcă știe bine câtă

jale-i în odaia sa.

Dar ia uite! Ninge iară!!

Curg din cer mii de scântei

și fulguți de stea coboară

pe acoperișul ei.

Râde-acum căsuța noastră,

știe că de dimineață

și la dânsa pe fereastră

or să fie flori de gheață,

iar stăpâna cea micuță

va-nflori de zâmbet iar:

-Ce te mai iubesc, căsuță,

că mi-ai dat așa un dar!

La gura sobei

În fața sobei stă o buturugă

urâtă, dar destul de mulțumită,

la care se tot uită o zvârlugă

de scândurică slabă și-aiurită.

-Mamaie, ești așa de urâțică -

începe scândurica dintr-o dată -

și, iartă-mă că-ți spun, ești prea voinică;

mărimea asta-i tare demodată.

Îți zic așa, total prietenește:

de vrei s-atragi priviri admirative,

apucă-te fuguța și slăbește,

mai ia și tu model de pe la dive.

Poți să mă iei exemplu chiar pe mine -

sunt suplă, sunt finuță, sunt fragilă

și m-aș ascunde-n codru de rușine

în locul tău, s-arăt ca o gorilă.

Să nu te superi fiindcă-ți spun în față

părerea mea, cam dură, dar concretă,

că, dacă vrei să reușești în viață,

e musai să arăți ca o vedetă.

-Nu zău? se miră blânda buturugă,

privind la scândurica agitată

și ascultând-o câte mai îndrugă.

Dar spune-mi, tu ești bine realizată?

-Vai, ce-ntrebare! Păi, am fost desprinsă

dintr-o trăsură foarte rafinată,

de-o groază de vedete-am fost atinsă

și m-am plimbat aproape-n lumea toată!

-Eu, recunosc, n-am mers pe nicăieri;

am fost tăiată dintr-un vechi salcâm,

dar, în vreo douăzeci de primăveri,

florile mele-au nins pe caldarâm

și mii de oameni mi-au sorbit parfumul

și s-au uitat la mine cu iubire,

căci le-am înseninat adesea drumul

și le-am adus un strop de fericire.

-Ei, ce să-ți spun, ai fost mare vedetă!

Ai stat și tu pe-o margine de drum,

în timp ce eu m-am răsfățat, cochetă,

și am atâtea amintiri acum...

-E-adevărat. Dar ce să vezi, că viața

alături ne-a adus, c-așa-i norocul,

și așteptăm să vină dimineața,

ca să hrănim în soba asta focul.

Iar oamenii ce vor să se-ncălzească

atunci când gerul îi îngheață bine,

pe cine cel mai tare-o să iubească :
pe-o buturugă mare, sau pe tine?

Poetul dintr-un suflet

-Spune-mi, copilule, tu ce gândești

despre poetul de la Ipotești?

-A, mami, știu atâtea despre el!

Ascultă-mă cu-atenție nițel :

în primul rând, îmi place cum îl cheamă

și știu că este un poet de seamă,

 a scris „Luceafărul” și „Revedere”

și-o poezie despre-o stea ce piere,

și alta despre când era băiet

și asculta povești rostite-ncet...

-Copile, altceva te-am întrebat,

nu lucruri ce la școal-ai învățat

și le cunosc elevii cei cuminți.

Aș vrea să știu anume tu ce simți.

-De ce n-ai spus așa de la-nceput?

Ți-aș fi răspuns ce mult mi-a mai plăcut

când, de Crăciun, am colindat „Colinde”

și am primit plăcinte aburinde.

Sau cât de trist am fost când am aflat

cum el de codru s-a îndepărtat

când a plecat, copil, printre străini

și-a plâns fiindcă s-a rupt din rădăcini.

Și ți-aș mai spune, mami, ca să știi -

nu-mi vine-a crede câte poezii

și cântece frumoase-am auzit

despre-un poet atât de îndrăgit,

dar care-atât de tânăr a murit!

Sunt un copil și doar atâta știu :

la mine-n suflet, simt că încă-i viu.

Mi s-a părut

Mi s-a părut că ninge-n zori de noapte

și m-am temut că mă înzăpezesc

în gândurile mele prea necoapte,

din care zeci de țurțuri înfloresc.

Mi-am scos atunci de pe priviri mănușa

și-am început să caut prin zăpezi

o cheie potrivită pentru ușa

pe care-o vezi numai atunci când crezi.

Nămeții s-au opus cătării mele

și mi-au închis în gheață ochiul drept

în care-am prins cândva un roi de stele,

ce m-a făcut dezghețul să-l aștept.

Acum mă-ntreb de ce mi-e frică oare,
de vreme ce iubesc orice ninsoare.

Pesemne mi-a părut că mi se pare.

Tiptil cu capu-n jos

Îmi place să mă joc de-a toate -

de-a statul pe loc, de-a mersul pe coate,

de-a datul cu oiștea-n gard,

de-a mersul pe jar fără să mă ard.

Dacă totuși mă ard, merg pe apă

și, dacă mă-nec, sar pe-o clapă

de pian ușor dezacordat,

uneori sătul de cântat,

dar oricând de mare ajutor

atunci când nu vreau să mor.
Și tot jucându-mă mereu,
mă-ntreb, de la o vreme, cine-s eu
și dacă nu cumva, de-atâta râs,
m-arată oglinda exact cum nu îs.

Așa c-am hotărât, în sinea mea,
să-ntorc oglinda altcumva
și s-o apuc pe-un drum mai serios.

Deci am pornit, tiptil, cu capu-n jos.

Joc de-a joaca (fleacuri omonimice)

S-au întâlnit într-o seară de vară -

ea-şi vizitase o vară primară,

el cumpărase-un buchet alb de cale

şi-o apucase pe-o cale spre vale,

când o zări contemplând o vitrină

ce strălucea în zări verzi de lumină.

El îi ochi, fulgerat, frumuseţea

cu ochi în care-apăruse tandreţea,

în timp ce ea se lansase, orbită,

pe a iubirii orbită-ncâlcită

şi amândoi îşi şoptiră, fierbinţi :

-Cât m-ar mai scoate din minţi să mă minţi!

Ce repede se repede iubirea

s-arunce-n joc jocul de-a fericirea...

Nu pentru mine

Nu-i pentru mine moartea. Nu, deloc.

Nu că m-aş teme, dar mă tot gândesc

pe câte drumuri să mai hoinăresc

şi câte piese mi-au rămas în joc.

Nu-i pentru mine moartea, zău că nu -

abia am adunat un pumn de stele

şi vreau să mă mai joc un timp cu ele,

să-mi fie-n noaptea nopţilor atu.

Şi-atunci, de ce m-aş mai gândi că vine,

când ştiu că numai viaţa-i pentru mine?

Zbor

Ninge mult şi liniştit;

flori de stele-au poposit

pe un geam de odăiţă

unde doarme o fetiţă

şi s-au strecurat tiptil

până-n visul de copil.

-Fată scumpă, hai cu noi,

să te ducem în zăvoi,

să vezi patru iepuraşi,

albi ca neaua şi poznaşi,

cum se joacă de frumos.

Hai cu noi, pui somnoros!

-Cum să vin? N-am aripioare

şi să zbor mi-e frică tare.

Omul nu poate să zboare.

-Poţi, copile, să visezi

şi, în visul tău, să crezi

că ai aripi uşurele

şi-ai să te înalţi cu ele.

Haide, vino, uită frica!

-Dar se sperie mămica

dacă plec de lângă ea.

Credeţi voi că aş putea 

s-o iau şi pe ea cu mine?

Am s-o strig şi sigur vine.

-Nu, fetiţă, n-o striga -

asta este lumea ta.

Dacă vrei să poţi zbura,

mama poate să îţi dea

aripi bune, de lumină.

Dar cu tine n-o să vină,

căci te-ar ţine de-aripioară

şi ar face să te doară.

Este numai drumul tău

şi, oricât ţi-ar fi de greu,

să nu laşi pe cineva

să-ţi închidă aripa!

-Vreau cu voi în zbor să vin,

dar stau să mai cresc puţin,

să-mi fac aripi sănătoase,

să trăiesc vise frumoase.

Ninge tăcere

Ce-aş vrea? Aş vrea să ningă mult,

să cadă cerul ca o nadă,

să mă închidă în zăpadă,

numai poveşti din fulgi s-ascult

suflându-şi zânele-n ogradă

şi ochii mei închişi să vadă

năuca vântului şaradă.

Ce mult aş vrea să ningă mult!

Ce-aş şti? Aş şti că pot visa

un ţărm de mare-ncremenită,

pe care inima lovită

să patineze-ar învăţa,

s-alunece nestingherită

şi să respire, liniştită,

tăcerile de iarnă grea.

Cât mai visez să pot visa!

Şi uite! Ninge, ninge mult!

Am început tăceri s-ascult.

O jucărie...

Din zori, pe-o margine de-acoperiş

doi ţurţuri lungi se uită pe furiş

la oamenii ce trec pe trotuar,

în timp ce ei pierd vremea în zadar.

Începe unul : -Ce mă plictisesc!

Nici nu prea ştiu cu ce scop mai trăiesc -

de patru zile-atârn cu capu-n jos

şi mă întreb la ce-oi fi de folos.

Uitându-se la el cam amărât,

îi spune celălalt : -E cam urât

cum stăm aici degeaba şi bocim.

N-ai vrea să ne distrăm şi noi puţin?

Hai să-ncercăm, amice, să ghicim

în capul cui cădem când ne topim!

-Eşti chiar sinistru cu ideea ta.

Nu vreau să cad în capul cuiva!

La asta chiar nu m-am gândit vreodat'

şi-acuma sunt de-a dreptul speriat.

Asta să fie-adică soarta mea -

să fac vreun rău căzând pe cineva??

Şi-n timp ce ţurţurul se întreba

pe cine va răni-n căderea sa,

un colţ de soare s-a înfipt în el,

tăindu-i rădăcina uşurel

şi aruncându-l lâng-un băieţel

ce se uita la o vitrină-n care

era o maşinuţă lucitoare.

Copilul şi-o dorea cam de vreun an,

dar niciodată n-avusese-un ban

să-şi cumpere şi el o jucărie.

În ochii lui, o lăcrimioară vie

 şi tristă a-nceput a străluci.

Atunci, uitându-se-n pământ, zări

ciobul de gheaţă la piciorul lui

şi ochii trişti ai băieţelului

de-un zâmbet fericit s-au luminat :

-Ce ţurţur albăstrui şi minunat!

Îmi vine să dansez de bucurie -

am căpătat şi eu o jucărie!!

Două lacrimi

Prin sutele de fulgușori

care dansează cuminciori,

s-au nimerit și doi mai șui,

care se zbenguie haihui.

Cu niciun preț nu vor să cadă,

să se transforme în zăpadă,

așa că zboară, duși de vânt,

cât mai departe de pământ,

ca să admire lumea toată

splendoarea lor imaculată.

Crezându-se deosebiți,

vor să rămână diferiți

și râd grozav în sinea lor

văzând cum câte-un fulgușor

se-așază blând pe câte-o casă,

pierzându-și forma lui frumoasă.

-Eu cred, prietene, că noi

putem să fim niște eroi

dacă zburăm o iarnă-ntreagă,

ca toată lumea să-nțeleagă

cât e de bine să te-nalți,

să fii altfel decât ceilalți,

să zbori unde te duce vântul

și să n-atingi nicicând pământul.

Și au zburat... Și-au tot zburat,

iar când ninsoarea a-ncetat

și fulgii toți s-au așezat,

au mai rămas pe cer ei doi,

mândrindu-se că-s mai de soi.

Dar dintr-odată, dintr-un nor

a apărut, strălucitor,

un colț de soare zâmbitor

și și-a înfipt două scântei

în jucăușii mititei,

care pe loc s-au transformat

în două lacrimi. Și-au picat.

Iar soarele abia ivit

pe ceilalți fulgi nu i-a topit...

Deziernare

A venit un martie-n Gerar.

Se topesc nămeții în suspine -

nu mai are iarna cine-o ține,

lunile-s nebune-n calendar.

Ce să fie? Cin' să fie?

Primăvară timpurie,

dezghețată astenie,

anotimpurile-n vrie?

Sau o zână foarte crudă

hohotește ca o ludă

și soarbe zăpezile,

zăpăcind livezile?

Cine-o fi, chiar că nu-mi pasă,

dacă iarna nu mi-o lasă

și-mi ia florile de gheață

și surâsul de pe față.