Pe drumul cu tălpile goale

Ea vine. Ea vine cu ploaia

și apa îi crește pe umeri,

o inimă-ți dă, și tu-i numeri

prin sângele ploii bătaia.

O strângi între palmele tale

s-o bei mai târziu, către seară,

când setea se face amară

pe drumul cu tălpile goale.

Ea știe. Ea știe pustiul

prin care trec pietre străine,

și intră în el după tine

să-ți fure din tâmple târziul.

O strângi între palmele tale

și nu vezi, și nu vezi că ploaia

îi stinge în aripi bătaia

pe drumul cu tălpile goale.

Pustiul o-nvață să tacă

și noaptea în umeri îi sapă,

sub umbre de pietre îngroapă

iubirea de tine. Ea pleacă.

Când mă taci

Dacă pleci, aruncă-mă pe-un munte

să mă vărs într-un adânc de râu,

să mă bea doi cai scăpați din frâu

care-și poartă nunțile pe frunte.

Dacă stai, aruncă-mă în tine

ca pe-o ancoră într-un ocean,

să te țin o viață și un an

într-o scoică albă lângă mine.

Dacă ningi, sădește-mă-ntr-o zare

ca să-ți încolțesc în palme maci,

să te-mbrace roșu când mă taci,

să-ți dezgroape ochii din ninsoare.

Nu-ți mai pune lângă pernă cheie

să nu poți nici să mă mai visezi,

fă-mă zi când știi că te-nnoptezi.

Stai cu mine, nu pleca, femeie!

Mi-e tine

Tu știi că miroși a ninsoare

și-a două cuvinte-n cafea,

a râu care fuge din mare

să-și caute mal undeva?

Eu știu că în noi cad copacii

cu faguri de îngeri pe frunți

și noaptea ne caută vracii

să-și spună descântul de nunți.

Mi-e cald și mi-e frig lângă tine,

mi-e soare și lună și rai,

un munte de suflet mă ține

și nu pot să plec dacă stai.

Când inima ta nu mai știe

să bată în mine mereu

dezghioacă din tine-o câmpie

pe care să pot bate eu.