De ziua Siminei

Iunie de catifea;

în fereastră la Simina

un puiuț zglobiu de stea

și-a trimis, râzând, lumina.

- Ce faci tu, fetiță dulce?

Am venit să ne jucăm;

lasă noaptea să se culce,

hai cu mine să zburăm!

Printre ploi și printre stele

să te port pe raza mea,

din zăpezi să-ți faci mărgele

și din nori - o acadea.

Să-ți arăt de unde vine

vântul nopților de vară

și s-alung de lângă tine

tot ce ar putea să doară.

Către Lună, către Soare,
către mii și mii de aștri
să se uite cu mirare
ochișorii tăi albaștri.

Și-n privirea ta senină
de fetiță minunată
să nu-ncapă nicio vină,
nicio lacrimă uitată.

Tristețea să nu se-ndure
să-ți atingă genele
și să-ncerce să îți fure
zâmbetul și zânele.

Dă-mi mânuța, hai cu mine,
nu te mai uita în jos,
ia din toate doar ce-i bine
și-o să-nveți să zbori frumos.

Să fii dulce, să fii bună,
să ai visul împlinit
și cei dragi mereu să-ți spună
cât de mult le-ai dăruit.

La mulți ani, copil iubit!

Destinul firului de iarbă

La-nceput de primăvară,

într-o zi cu soare-afară,

din pământul dezbrăcat

de omătul dezghețat,

cam timid și fără grabă

a ieșit un fir de iarbă.

Speriat și somnoros,

ridicându-se frumos,

și-a șters umerii de rouă,

a privit spre lumea nouă

și-a văzut, întâi de toate,
două vietăți ciudate
ce păreau cam supărate.
- Ham, ham, iar m-a dat afară
azi stăpâna, din cămară
și e numai vina ta!
- Miau, și-acuma ce ai vrea?
Trebuia să fi lăsat
să te-apuci iar de furat?
Ai promis că nu mai faci.
- Taci din gură, mâțo, taci!
M-am lăsat de furtișag,
am intrat numai de drag,
ca să văd ce-a pus stăpâna
pentru toată săptămâna :
patru cozonaci pufoși,
un lighean plin cu gogoși,
două pâini, o plăcințică
și-o grozaaaavă fripturică.
Mi-a fost drag să le privesc,
dar nici gând să șterpelesc...
- Haide, ba bine că nu,
sac de purici ce ești tu!
Toată ziua dai târcoale
prin cămară, pe la oale
și mereu faci pe flămândul,
numai la mâncat ți-e gândul.
Offf, ce neam de șterpelici!
- Mâță rea, șterge-o de-aici!
Dacă nu, știi tu prea bine
ce pot spune despre tine -
încă n-a aflat stăpâna
cine i-a furat smântâna.
Crezi c-ai vrea să merg să-i zic?
- Miau, miau, miau, ce mai mojic...
Du-te, dacă vrei, potaie,
că tot tu vei lua bătaie;
stăpânica, știi prea bine,
mă iubește doar pe mine

și n-o să mă pedepsească
pentru pâra ta câinească.
Și să știi că, dacă mârâi,
o să scuip și-o să te zgârii.
Uluit de-așa o treabă,
firișorul nou de iarbă
a strigat spre amândoi :
- Oare cine sunteți voi?
Și de ce vă tot certați?
Cei doi s-au oprit mirați,
uitându-se-atent în jos,
către firul curios.
- Ham, ham, dar tu cine ești,
de-ai curaj să ne vorbești?
Ea-i pisică, eu sunt câine,
tu... nici nu te vezi prea bine,
- Miau, au unii un tupeu,
comentează ce spun eu!
Măi, bâzdâc, gura nu-ți tace?
Mai așteaptă de te coace
și-o să vin-atunci văcuța
să te-nghită ea fuguța.
Asta-i soarta ta, mă crede,
fir mărunt de iarbă verde!

- Știu și eu c-am apărut
ca să fiu cândva păscut
și nu-s important, vezi bine,
ca dulăul sau ca tine.
Dar tu știi din ce se face
smântâna ce ție-ți place?
Din lăpticul ce-o să-l facă
blânda și cumintea vacă
atunci când voi fi mai mare
și ea, căutând mâncare,
pe-aici o să se oprească
și pe mine-o să mă pască.

Spaime

Undeva, în larga lume, 

într-o țară fără nume, 

într-un oarecare sat,

toți copiii au visat

ca-ntr-o zi cu soare-afară

toți adulții să dispară,

să rămână singurei,

să facă doar ce vor ei.

Și-ntr-o bună dimineață

fără nori și fără ceață,

ce-au dorit s-a întâmplat -

au rămas singuri în sat.

S-au trezit fără părinți,

fără : „Spală-te pe dinți!”,

fără școală, fără teme

și-alte sute de probleme.

Mai întâi n-au priceput

c-așa ceva s-a putut,

dar apoi, în orice casă

a-nceput viața frumoasă :

n-avem chef de mic-dejun,

mai bine ieșim în drum

ca să ne jucăm, copii,

după pofta inimii.

Dacă ne e sete tare,

bem vreo patru-cinci pahare

de suc rece, de la gheață,

să simțim ce-nseamnă viață.

Iar când vine foamea mare,

ciocolata-i cea mai tare -

dulce, multă și gustoasă.

Apoi, ne-nchidem în casă,

tragem la fereastră storul

și pornim televizorul.

Ne uităm la ce dorim

și mâncăm tot ce poftim :

chipsuri, pizza, înghețată,

tot ce mama niciodată

nu ne-a dat cât am fi vrut,

căci spunea c-ar fi prea mult.

Ah, ce viață minunată,

să poți reuși deodată

să faci numai ce vrei tu,

fără „Stai!” și fără „Nu!”,

să te bucuri chiar de toate,

s-ai atâta libertate!

Iar când noaptea s-a lăsat, 

obosiți, intrăm în pat,

amintindu-ne ce viață

am tot dus de dimineață.

Dar, nu știm din ce pricină,

somnul nu prea vrea să vină

și-ntunericu-i prea mare,

și burtica ne cam doare.

Ia, ne pare că se-aude

un zgomot de nu știu unde,

iar cireșul de la geam

face umbre pe tavan,

care parc-ar semăna

cu o vrăjitoare rea.

Vai de mine, mare-i frica

și ne doare rău burtica,

și-am vrea s-ascultăm povești...

- Mami, MAMI, unde ești?!

Întrebări cu ochi de soare

Pe o margine de zare,

un copil cu ochi de soare

ar vrea viața s-o cunoască

și mai repede să crească.

- Norule, de unde vii

aducând ploaia-n câmpii,

făcând iarba să-nverzească,

grădina să înflorească,

ramurile să se-ncline

și oamenii să suspine?

Și tu, vântule, ce faci

când te plimbi printre copaci,

mângâind frunza din vii

și pletele de copii,

smulgând din cer stelele,

din grădină - florile

și din om - suspinele?

Fulgule pufos de nea,

unde este casa ta?

Ni-l aduci pe Moș Crăciun

și colinde în Ajun,

îmbraci curtea cu ghețuș

și ne scoți la derdeluș,

risipești pe câmpuri stele

și în oameni - doruri grele.

Dragă Soare, vreau să știu

de ce ești așa gălbiu,

unde-ți este rădăcina

și de unde-ți iei lumina?

Unde-alungi din ceruri Luna,

de ce strălucești întruna,

cum faci pomii să rodească

și pe oameni să iubească?

- Copil drag - șoptește mama -

de ce vrei să-ți dai tu seama

de pe-acum ce este viața?

Stai și-așteaptă dimineața,

umple-ți ochii de lumină,

cheamă zânele să-ți vină.

Lasă întrebările

și visează-ți visele.

Anotimpuri în batistă

- Mami, ce înseamnă iarnă?

- Când din nori încep să cearnă

fulgi de nea, rotunzi și moi,

îmbrăcând copacii goi, 

așternând pe rămurele

mii și mii de albe stele

și acoperind câmpia,

să-i păstreze rodnicia

până când, în primăvară,

grâul verde-o să răsară.

- Dar ce-i primăvara oare?

- Un vis parfumat de floare,

o pictură minunată

de pădure fermecată,

un cântec de bucurie

pentru mugurii din vie,

un surâs prin rămurele

și-un somn dulce de lalele.

- Ce e vara poți să-mi spui?

- Râsetul copilului

care-aleargă prin grădină

ca să bea din flori lumină

și să-și pună, pentru noapte,

la urechi cireșe coapte.

Și mai este vremea-n care

grâul se alintă-n soare

și plutește prin câmpii

ciripit de ciocârlii.

- Despre toamnă ce mi-ai spune?

- E-o tristețe fără nume -

toate fructele-s culese

iar din nori începe-a țese

ploaie rece, ploaie deasă,

peste inimi fără casă, 

peste câmpuri fără soare

și păduri fără lăstare.

Păsările-nfrigurate

pleacă-n țări îndepărtate

iar noi le privim cum zboară

către altă primăvară.

- Mami, tu de ce ești tristă

și te-ascunzi după batistă?

Lacrimi de salcâm

Lângă poartă, un salcâm

parcă-i de pe alt tărâm -

a-nflorit de dimineață,

pentru prima dată-n viață

și de-atâta bucurie,

ce să facă nu mai știe.

Auzise el cândva

că se poate întâmpla

chiar și unor pomișori

să se umple toți de flori,

dar nu s-a putut gândi

c-ar putea-o el păți.

Totdeauna s-a crezut

cam ciudat și necrescut,

fiindc-avea crenguțe scurte,

iar ceilalți copaci din curte

mai mereu râdeau de el

și ziceau că-i piticel.

Chiar și zilele trecute,

un cireș cu fructe multe,

pe care-l iubea duios

pentru rodul lui frumos,

i-a vorbit răutăcios,

și i-a spus : - Ești mai prejos

decât toți ceilalți copaci,

fiindcă n-ai habar ce faci -

nici nu crești, nici nu rodești;

oare pentru ce trăiești?

El a plâns întreaga noapte,

de-a simțit că nu mai poate.

Dar a doua zi în zori

s-a spălat pe ochișori,

silindu-se să zâmbească,

fiindcă n-a vrut să ghicească

cireșul cel mult iubit

cât de tare l-a rănit.

Suflețelul lui frumos,

amărât, dar curajos,

l-a făcut să ierte toate

și să meargă mai departe,

tot visând că într-o zi

steaua lui va răsări.

Iar când s-a trezit acum

plin de flori și de parfum,

a știut că, în sfârșit,

visul i s-a împlinit

și steluța norocoasă

e acum la el în casă.

Taifas de fluturași

În livadă, fluturașii,

colorații și poznașii,

tot zburând din floare-n floare

ca să bea raze de soare,

s-au oprit să se-odihnească

pe-un tufiș de rostopască

și tot stând așa, drăguții,

le-a venit chef de discuții.

- Dragii mei, vă spun acum

că mă simt cam nu știu cum -

ia cuvânt un fluture,

încercând să-și scuture

o petală de cicoare

ce-i căzuse pe-aripioare.

Ieri, fetița mea cea mică

m-a-ntrebat așa, peltică,

ce copac e cel mai bun.

Și eu n-am știut să-i spun.

Ziceți voi dac-aș putea 

să decid așa ceva.

- Măru-aș spune eu acum

că e pomul cel mai bun -

se avânt-un fluturaș

rozaliu și drăgălaș.

Are florile frumoase

și fructele sănătoase;

de mănânci un măr pe zi,

rar te vei îmbolnăvi.

- E bun mărul, zău că-i bun -

zice-un fluture mai brun -

dar, să fie între noi, 

tot cireșu-i mai de soi.

Eu visez și zi, și noapte,

să miros cireșe coapte

și să-i văd pe mititei

transformându-le-n cercei.

- Amândoi aveți dreptate -

strig-un fluture din spate -

merele sunt sănătoase

și cireșele - gustoase,

amândouă-s ca din vis.

Dar ce spuneți de cais?

Florile-s o nebunie,

le-ndrăgești pentru vecie

iar de fructe, ce să zic,

le iubesc încă de mic;

pistruiate, gălbioare,

parcă-s rupte chiar din soare.

O cochetă fluturiță,

cu stropi roșii pe rochiță,

ofensată că băieții

nu-i acordă ei atenții,

își ridic-o aripioară

și le-aruncă într-o doară :
- Hm! Ce-atâta tevatură?

Toată ziua dați din gură.

„Care-i pomul cel mai bun”!

Vai de mine, ce să spun...

Măr, cais sau cireșel, 

toți copacii sunt la fel :

florile-s un vis frumos

și-orice fruct este gustos,

parfumat și sănătos.

Răutăți de musculițe

Gâzele de dimineață

ieri s-au întâlnit la piață.

Una mică, zgribulită

și mereu nemulțumită

zice iute : - Vai de mine,

sunt sătulă de albine;

toată ziua-s peste tot,

nu mai pot să le suport.

De cu noapte se trezesc,

bâzâie de te-asurzesc

și-și aleg, încă din zori,

cele mai frumoase flori.

Lunguiețe și vărgate,

sunt tot timpul agitate,

ca și cum în lumea mare,

plină de culori și soare,

n-ar mai exista, vezi bine,

altceva decât albine.

Sunt atât de-nfumurate...

Oare cin' s-or crede, frate?

- Chiar așa-mi pare și mie -

sare-o muscă verzulie.

Să-ți spun drept, surată dragă,

nu le-nghit de-o viață-ntreagă;

trec pe lângă noi așa, 

parcă nici n-am exista.

Plină de-agitație,

intră-n conversație 

musculița de oțet,

bâzâind și ea încet :

- Zău c-aveți mare dreptate,

albinele-s alintate;

oamenii le fac stupine,

să le meargă cât mai bine,

li se-oferă bunăstare,
parc-ar fi rupte din soare.

Un bondar ce sta deoparte,

ascultându-le pe toate,

și-a dres vocea lui de bas

și a cuvântat pe nas,

privindu-le plictisit :

- De un ceas v-am auzit

făcându-vă de rușine,

cum vă stă vouă mai bine.

Stați aici fără vreo treabă,

aruncând, în mare grabă,

o grămad' de răutăți

despre niște vietăți

ce nu v-au făcut nimic.

Ce-aș putea eu să vă zic?

Sper doar că ați observat

că la micul vostru sfat

n-a venit și n-o să vină

niciodată vreo albină.

Nu c-ar fi înfumurate,

dar mereu sunt ocupate

să strângă din flori avere,

să umple stupii cu miere.

Dar voi cu ce vă mândriți,

decât că stați și bârfiți?

Prietenie „țepoasă”

Într-o zi, fără pricină,

a venit de prin grădină

un arici foarte țepos,

supărat și mofturos.

Ce l-o fi adus încoace

pe ghemuțul plin de ace?

Haideți să-l vedem ce face.

Mai întâi, oprit sub nuc,

a făcut un fel de truc

și, din țepii ca de sfoară,

a scos botișoru-afară.

Ochișorii de cerneală

s-au uitat fără sfială

peste toate, mici și multe,

care mai erau prin curte.

Apoi, oarecum în grabă

ariciul s-a pus pe treabă :

a pornit-o repejor

către poarta cu zăvor,

lângă care se afla

o căsuță ce-i plăcea
pentru că avea în față,
pe-o fărâmă de faianță,
două oase și trei poame.
Și-i era atât de foame...
Lipa-lipa spre căsuță,
a căzut într-o băltuță,
iară lui, de-o viață-ntreagă,
apa nu-i prea este dragă.
Și mai bosumflat acum,
a pornit-o iar la drum,
dar, de-atâta supărare,
s-a lovit de-o rață mare
și-n viteză, izbitura
de trei ori l-a dat de-a dura.
Când și-a revenit nițel,
mâniosul aricel
s-a trezit întins pe spate
lângă poamele visate.
Ar fi vrut să le atace,
dar nu se putea întoarce
și-nciudat de-așa belea,
a-nceput a se-agita
încercând, făptură mică,
să revină pe burtică.
După străduință multă,
în sfârșit s-a-ntors pe burtă
și-a zbughit-o de îndată
spre mâncarea meritată.
Dar, în chiar prima clipită
când se pregătea să-nghită,
din căsuță s-a ivit
un dulău foarte uimit :
- Ham, ham, ce-avem noi aici?
Pare-a fi chiar un arici.
Ia te uită, arătarea,
a venit să-mi ia mâncarea!
Dar ia spune, măi țepoase,
cam de când mănânci tu oase?
Te înghit, de stai pe-aici,
cât ai fi tu de arici!
- Tare te mai crezi isteț,
fiindcă stai într-un coteț!
Ți se pare că aș vrea
oasele din fața ta?
Habar n-ai ce e cu tine!
Poamele m-atrag pe mine.
- M-am înfuriat, ce vrei?
Poamele poți să le iei,
mie chiar nu-mi plac defel.
Știi ce, dragă aricel?
Fiecare să mănânce,
oase eu, tu - poamă dulce
și să vii mereu pe-aici,
să fim cei mai buni amici.

Mami, ce e viața?

-Ce e viața, mami, spune!

- Tot ce-i mai frumos pe lume.

Când te naști, primești lumina

ce-ți îmbracă rădăcina

și te-ajută să poți trece

peste orice zi mai rece.

Ai venit de printre sfinți,

dar aici primești părinți,

care-ar face pentru tine

totul, ca să-ți fie bine,

să crești vesel și curat,

să fii om cu-adevărat.
Și, dacă vei merita,
viața ar putea să-ți dea
cel mai prețios cadou :
oameni buni în jurul tău,
să te-nvețe, să te-ajute,
să te-aline, să te-asculte
și să-ți șteargă de pe frunte
gânduri reci și doruri multe.
- Mami, ce e gândul rece?
- Spaima prin care vei trece
când în drumul tău, copile,
vor veni și-acele zile
cu tristeți și-amărăciuni.
Dar prietenii tăi buni
îți vor da curajul lor,
ca să-ți fie mai ușor.
- Mami, ce-ai vrea pentru mine?
- Să faci ce poți tu mai bine,
să zâmbești mereu în zori,
să prinzi aripi și să zbori.

Zburătorul fără frică

Cei doi frați și-un verișor

se jucau cu mare spor

în grădină, la răcoare, 

să se apere de soare

(mama chiar se cam mira,

fiindcă nu îi auzea

gâlcevindu-se-ntre ei,

cum făceau de obicei).

Dintr-o dată, lui Andrei

i-au venit vreo trei idei

despre ce-ar putea să facă

timpul mai plăcut să treacă :

de exemplu, să-l dezlege

pe Grivei și să-l alerge,

fiindcă stă mereu la poartă -

haide, spuneți, asta-i soartă?

Dacă nu, atunci mai bine

să se ducă la albine,

ca să guste cu plăcere

din rezerva lor de miere.

Sau și mai grozav ar fi

aripi dac-ar construi,

să se urce toți pe scară

și să zboare pân' la gară.

 Nici nu-i mare greutate

să-ți faci aripi minunate :

iei din casă trei perdele,

trei cartoane ușurele

și un ghem mare de sfoară.

Le aduci pe toate-afară

și te pui îndat' pe treabă,

foarte-atent și fără grabă :

cu un ac mai mărișor,

coși perdeaua binișor

pe cartonul ușurel,

apoi o vopsești nițel.

Și-uite-așa, foarte ușor,

ești acum gata de zbor.

- Da, Andrei - zice Simina

cuprinzând din ochi grădina 

și zâmbind cu viclenie -

dar spune-mi acum tu mie

cum să țină un carton

greutatea unui om?

- Fato, chiar nu știi nimic 

și n-am vreme să-ți explic.

Doar un singur lucru-ți spun :

astă seară zbor oricum.

- Da??? Cum zici. Tu ești mai mare

și cel mai isteț, se pare.

Fă-ți aripile îndat'

și te-apucă de zburat.

Eu nu prea am chef să zbor,

că mă doare un picior.

Dar sunt sigură c-ai vrea 

să te-admire cineva

cum te-nalți tu ca săgeata.

Așa c-am să-l chem pe tata.

- Hm! Simina, știi ceva?

Mai bine nu-l mai chema,

poate are niște treabă.

Și să zbor nu-i nicio grabă.

Răzbunarea lui Andrei

Într-o zi cam călduroasă,

pe trotuarul de sub casă
trei copii în tricouașe,
cu picioarele golașe,
se jucau într-o grămadă
de nisip adus din stradă.
Cei doi vajnici băieței,
Alexandru și Andrei,
încercau de zor să care
o remorcă foarte mare,
plină ochi cu pietricele,
s-o descarce-ntre zorele.
Iar Simina, înciudată
că era singura fată
și niciunul nu voia
să se joace și cu ea,
a-nceput a le-nșira
ce prin minte îi trecea.
După vreo zece minute
de vorbit vrute-nevrute,
băiețeii-au început
să se sature prea mult.
- Simina, mai taci, nu vrei?
s-a înfuriat Andrei -
capul meu e amețit
de-atâta pălăvrăgit.
- Ce să-ți spun, fratele meu,
tu ești amețit mereu.
- Fato, taci din gură, zău,
de nu - o să-ți pară rău!
- Da? Și ce-ai de gând să faci?
- Îți mai spun o dată : taci!
- Uite că nu vreau, e bine?
Hai să văd ce faci cu mine.
- O cauți cu lumânarea,
vezi să nu-ți ating spinarea!
- Numai gura e de tine,
n-o să-mi faci nimic, știi bine.
De-ndrăznești vreo răzbunare,
o să țip în gura mare
că voi doi v-ați aliat,
m-ați bătut, m-ați alungat,
și tot tu vei fi certat.
- Bine-atunci, fată zurlie,
dac-așa vrei tu să fie,
n-ai decât să țipi cât vrei,
te aude doar Grivei.
Ai uitat, soră țâfnoasă,
că părinții nu-s acasă?

A doua moarte a Poetului

       După ce nu i-a reușit prima moarte, Poetul - vindecat acum de orgoliu - s-a întors pe banca lui preferată din parc, pentru o nouă încercare. Așezat comod între un salcâm și un brăduț, a întins mâinile în lături pe spătarul băncii, ca pentru o ultimă îmbrățișare a orizontului, a sorbit cu nesaț parfumul parcului și a închis ochii, așteptând. Nu-l durea nimic, nici măcar mirosul de salcâm tânăr. Îi era bine și voia din nou să moară. Nimic nou.

    Abia sesizabil, parfumul de până atunci a căpătat o nuanță nouă, imposibil de definit, dar cunoscută dintotdeauna. Ceva care semăna a... a... căpșor de copil, peste care trece mâna mamei în alint. Da, asta era - parfum de mamă! Fără să deschidă ochii, Poetul a știut că avea acum cui vorbi :

      - Am venit - a spus simplu.

      Parfumul de alături a vibrat în miresme albăstrui, de mare pace.

     - Mă lași acum să mor?

     - Convinge-mă! s-a auzit vocea veselă, pe care omul o cunoștea mai demult.

     - M-am vindecat de trufie, așa cum mi-ai cerut.

     - Ești sigur?

     - Am lăsat în urmă tot, i-am dat copilului meu viața pe care-a vrut-o, nu mai am de ce să stau.

     - Poate n-ai auzit ce te-am întrebat : ești sigur că te-ai vindecat de trufie? a răsunat vocea, parcă și mai veselă, dar cu ceva în ea care suna a... amenințare.

       Destul de speriat, Poetul a șoptit, cu inima în gât :

     -Te rog, nu-ți bate joc de mine! Le-am mulțumit tuturor pentru tot ce mi-au oferit vreodată, m-am împăcat și cu soțiile pe care le-am avut, și cu toate celelalte.

      - Să-nțeleg că nu mai ai nimic de făcut - s-a asprit puțin vocea, căpătând nuanțe roșiatice, de ironie.

      - Nu, nu mai am - a venit răspunsul omului prompt, totuși puțin...

      - Mai este cineva lângă tine?

      - O mână de prieteni.

      - Și totuși, ai venit din nou! a vuit tunetul mânios, speriind florile de salcâm.

      - Iartă-mă, dar nu mai vreau să stau! a izbucnit rugămintea deznădăjduită.

      - Vezi? Și tocmai încercai să-mi spui că te-ai vindecat de trufie! Du-te înapoi și anunță-ți prietenii că mai stai. Încă n-am loc pentru tine.

      Când mireasma aceea atât de cunoscută a dispărut cu totul, Poetul s-a ridicat cu greu de pe bancă și a pornit, târșâindu-și picioarele triste spre casa întunecată. Oprindu-se câteva clipe să-și umple inima de parfumul iasomiei din fața blocului, i s-a părut că simte iar mirosul din copilărie și, deodată, o voce zglobie și albastră i-a răsunat foarte clar în urechi :

      - Și nu-ți fă nicio grijă că n-o să mai poți merge până la banca din parc, să-mi ceri iar vreo bazaconie! Știu EU unde stai.

Inima din nor

Când s-a prăbușit cerul în mare

inima ei,

care locuise într-un nor colorat,

s-a trezit aruncată 

pe zimții unui coral.

A trecut o sepie

și-a împroșcat-o cu tuș,

apoi a înhățat-o un rechin,

dar era prea amară

până și pentru el,

așa c-a scuipat-o pe țărm.

Soarelui i s-a făcut milă
de bătăile ei înspăimântate
și-a topit-o
într-un strop de sticlă albastră
în care se mai vede, uneori,
un colț de nor colorat.

Viclenie de fetiță

- Hei, Simina, haide spune

dacă știi ce zi e mâine!

- Sâmbătă, din câte știu -

zice ea cu glas zglobiu.

- Haide, nu mă tachina,

știi că este ziua mea.

Tu mi-ai cumpărat ceva?

- Ei, na, ce să-ți cumpăr eu,

dacă nu am niciun leu?

- Poți să ceri de la părinți.

- Da, dar n-am fost prea cuminți,

chiar ieri ne-am bătut pe drum,

cum să le cer bani acum?

- Hai, Simina, nu-i problemă,

te-nvăț eu o stratagemă :
du-te tu la mama-n grabă

și roag-o să-ți dea vreo treabă.

Apoi, fără să o superi,
spune-i că ai vrea să cumperi
un cadou pentru Andrei,
dar n-ai decât zece lei.

O să fie încântată

să-ți dea banii ca răsplată.

- Fă-mă să-nțeleg mai bine:

 să fac treabă pentru tine??

- Și eu am făcut așa

într-un an de ziua ta;

ca să-ți cumpăr iepuroiul, 

patru zile-am dus gunoiul.

- Bine, bine, măi Andrei,

am să fac așa cum vrei.

Dar îți spun acum, frățește,

orice lucru se plătește -

peste-o lună și ceva

va veni și ziua mea.

Nouă ani o să-mplinesc,

deci sunt mare și-mi doresc

un cadou mai pe măsură:

un ponei și o trăsură,

și-o păpușă-n pijama.

Deci apucă-te deja

să strângi orișice bănuț

pentru surioara ta.

Tărâmul din vis de copil

Când s-au stins luminile

și-au rămas doar stelele,

patru zâne mici și bune

au deschis o altă lume,

lumea plină de magie,
despre care pot să știe
numai copilașii care
au în ochi raze de soare.

Luându-și hăinuțele,
deschizând ferestrele,
Andrei și cu sora lui
au pornit în zbor, hai-hui,

să cutreiere și ei
prin tărâmul cu ponei,
inorogi și zâne bune
fără chip și fără nume.

Au plutit peste oceane
cu sirene năzdrăvane
și corăbii cu pirați
și licornii fermecați.

Au trecut, pentr-o clipită,
prin pădurea cea vrăjită,
ca s-o vadă Siminuca
pe frumoasa adormită,

iar Andrei a vrut și el
să vorbească puțintel
cu vestitul Făt-Frumos,
cel atât de curajos.

Au mai zăbovit puțin
și-n lampa lui Aladin,
ca să-și pună-n graba mare
trei dorințe arzătoare :

o spadă-ar fi vrut Andrei,
iar Simina - un ponei
și-amândoi și-ar mai dori
să rămână-n veci copii...

Dar, când noaptea a fugit
și stelele-au ațipit,
cei doi frați cu ochi de soare
s-au întors din lumea-n care
doar copiii pot să zboare.

Plasture de-o vară

În urbea plictisită și toridă

s-a instalat, într-o anume vară, 

o inimă cochetă, dar candidă,

de domnișoară.

O vreme, nimeni n-a aflat vreo știre

de unde-a apărut și cine este,

deci toți s-au apucat cu zel să-nșire

câte-o poveste.

S-a spus, de pildă, că era din țara

de care auziseră cu toții

și-n care nu venea vreodată vara -

au luat-o hoții.

S-a zis, de-asemeni, că era din locuri
cu oameni simpli și prietenoși,
căci nu purta deloc pantofi cu tocuri
și buze roși.

Unii au transformat-o-n curtezană
venită-aici să ispășească vini,
fugară dintr-o viață prea profană,
de libertini.

Și, urmărind-o cum plutea alene,
alții jurau c-ar fi văzut odată
cum sânge-albastru îi curgea prin vene,
de-aristocrată.

Dar ea părea nimic să nu audă
din tot acest tumult de supoziții
și-aluneca în continuare, nudă,
prin propoziții.

Când urbea plictisită și toridă
s-a săturat povestea să-i mai ceară,
și-a mai lipit un plasture de-o vară
pe inima cochetă, dar candidă
de domnișoară...

Iubire-n versuri cu măsură deviată

A vrut și ea să o iubească un poet,

să fie-o muză fără mari pretenții,

s-audă iambii înșirându-se încet,

smulgând-o pentru-o vreme din convenții.

S-a tot închipuit omagiată-n rime

și, eventual, cu poza pe coperte,

născând pasiuni de mare adâncime

ca să-i fardeze nopțile inerte

cu gânduri de artist, efervescente.

În anotimpuri gri cu zile nesfârșite,

când anii se-mbulzesc aleatoriu,

să se-ntrupeze ea în versuri dichisite -

o altă Beatrice, din noul Purgatoriu

al cotidianului atât de iluzoriu.

Dar n-a stârnit acel moment de grație

care s-o scoată dintr-un grav anonimat, 

n-a scos din vreun condei nicio vibrație,

așa că-ntr-un final cam trist - s-a resemnat.

Povestea cu iubirea de poet s-a terminat.