Degete de vânt

Tu ce vezi, toamnă, când te uiți la noi

și ne îmbraci tăcerea-n frunze moarte,

să credem că ne apără de ploi

și că departe nu mai e departe ?

Când le-au crescut pe aripi despărțiri,

te-or fi trezit din somnul tău cocorii

și le-ai furat cămășile de miri,

pe care-ai desenat cu ceață norii.

Se coc gutui pe degete de vânt

și frunze zboară în culori de miere –

e-așa de multă toamnă pe pământ,

iar fulgi de cer se joac-a tămâiere.

Mai cade câte-un înger albăstrui

să scuture din noi câte-o povară –

aș vrea să vezi în nevăzutul lui

ce mult mi-e dor când toamnă e, și seară.

Iubește-mă când toamna...

Iubește-mă când toamna mă omoară

și la priveghi stau numai eu cu mine,

când nu se mai înfige-n cer vreo scară

să curgă rai în mierea de albine.

Mi-ai semănat odată-n ochi biserici

în care-am botezat câte-o ninsoare;

azi trag de frânghii clopotari isterici

și ploi cu zimți ne leagă de picioare.

Un fel de frig mi-a înfrunzit sub piele

și tot mai mare-i crește rădăcina –

iubește-mă cu toate ale mele,

chiar dacă nu mai are gust lumina.

Hoți din rai

Toamnă peste noi, iubito –

ploaia ta în trupul meu

carnea toată mi-a sfințit-o

într-un ochi de Dumnezeu.

Lasă-mi palmele să jure

că în sânii tăi stau hoți

alungați din rai să-mi fure

buzele și pașii toți.

Nu mă mai iubi cuminte,

fă-te margine de iad,

moară moartea din morminte

lângă focul tău când cad.

Să fac azi din tine pâine,

să hrănești pustiul meu,

și să ne întoarcem mâine

într-un ochi de Dumnezeu.

Focul orb

M-am rătăcit în tine ca un orb

din care a plecat și Dumnezeu

și mi-a crescut pe piept un ochi de corb

să-nghită tot ce-a mai rămas din eu.

Un clopot ars tușește a potop

și-mprăștie icoane fără cer;

se-adună toamna-n frunzele de plop

și umbra lor mă seamănă cu ger.

Îți spun că plec, tu mă săruți pe spini

fără să vezi că râsul meu de-acum

s-a-nfipt în moarte cu trei rădăcini –

de dor, de foc albastru și de scrum.

Și iar e toamnă

E vremea-n care cresc în mine câinii

care-și aduc aminte c-au fost lupi

când vara mea cu iarna ta o rupi

și-n miez de ger se mută miezul pâinii.

În palma ta, m-am dezbrăcat de mine

și mi te-am semănat sub sânul stâng,

acolo unde trenuri vechi se strâng

s-aștepte gara care nu mai vine.

Și iar e toamnă într-o dimineață

în care nici cafeaua n-are gust

și strugurii au evadat din must.

În palma ta, mi-a mai murit o viață.

Se tace mult în frunze și-n castane,

doar lupii urlă un prohod nebun.

Mi-e dor, și nu știu ce-aș mai vrea să-ți spun…

Îmi intră noaptea-n sânge prin piroane.

Dor în aburul de pâine

Pleacă vara azi sau poate mâine

să-nnopteze-n aburul de pâine.

Printre spice vineții de ploi

care taie curmeziș apusul

se deschid în struguri drumuri noi,

să se-nvețe pașii mei cu dusul.

Trece câte-o frică prin gutui –

anotimpul meu și-al nu știu cui.

Bate iar un clopot străveziu

să alunge ielele și norii;

aș ploua, și parcă nu mai știu

de ce curg din mine toți cocorii.

Pleacă vara azi sau poate mâine –

dorul meu din aburul de pâine.

În livezi din care ceasuri fug

se adapă cu tăceri aricii,

drumul mi-a pus tălpile pe rug

și în meri au înviat bunicii.