sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Numai gândul



Cine să mai știe
de ce-i soare-n vie,
de ce-i floarea floare
și moartea nu moare?

Cine să mai creadă
roua, făr' s-o vadă,
iarna, făr' s-o simtă,
visul, făr' să mintă?

Cine să iubească
plânsul de sub mască,
sarea de sub munte,
apa de sub punte?

Iarba nu întreabă
de ce-o cheamă iarbă,
de ce toamna nouă
o plânge cu rouă.

Numai gândul fiară
a-nvățat să ceară, 
a-nvățat să doară
cu frică de seară.

Gândul nu mai știe
unde-i apa vie
fugită, tiptil, 
în râs de copil.



























joi, 12 noiembrie 2015

Drumuri desculțe



Nu te uita-napoi, n-ai nicio vină
nici pentru noapte, nici pentru lumină;
când amândouă în sprâncene-ți plâng, 
mai fă un pas și-nchide ochiul stâng.

Credeai că iarba-i fără mărăcine
și că prăpastia nu-i pentru tine;
bolnav e râsul, ți s-a-nfipt în piept...
Mai fă un pas și-nchide ochiul drept.

Acum, lumina nu-ți mai arde ochiul,
nu te mai vede-n noaptea rea deochiul,
blestemul din adânc nu-l mai asculți.
Acum e bine
și prin tine
pot crește drumuri de copii desculți.































marți, 10 noiembrie 2015

Ascunsul din ochi



De cândva, în ochiul meu
stă ascuns un Dumnezeu;
îl zăresc în câte-un mâine
și în colțul cald de pâine.

Stă cuminte, nu mă doare;
eu îl dor pe el, uitând
să mă lepăd dintr-un gând,
să miros floarea din floare.

Îmi duc ochiul în oglindă
să prind chipul celui care
întrebările-mi colindă
dintr-o mare-n altă mare.

Dar oglinda nu-mi răspunde
și mă văd în ea doar eu.

Ochiul râde, căci ascunde
în adânc un Dumnezeu.

























vineri, 6 noiembrie 2015

Cum s-a născut povestea


Este seară și e pace
în căsuță la bunica,
în cuptor un măr se coace
și sub pat toarce pisica.

Bunicuța se-odihnește,
bea un ceai de tei cu miere
și strănută, și tușește.
A răcit. Ce neplăcere...

Cineva în ușă bate;
sare de sub pat pisica.
-Cine-o fi așa, pe noapte? -
se miră, tușind, bunica.

Lipa-lip, merge spre ușă
și-o deschide, curioasă.
-Bine te-am găsit, mătușă,
bucuros că ești acasă!

Bătrânica-și potrivește
ochelarii. Și ce vede?
Drept în ochii ei privește
un lup sur. Vă vine-a crede??

-Cu ce treburi pe la mine
așa noaptea, măi băiete?
-Stai că-ți spun. Dar n-ar fi bine
să vorbim mai pe-ndelete?

Cu cei șapte ani de-acasă,
bunicuța îl invită
și-i face un loc la masă.
-N-am gătit, că-s cam răcită,

dar te pot servi îndată
cu un ceai de tei cu miere
și-un fursec cu ciocolată.
-Aș mânca chiar cu plăcere!

Toropit de ceai fierbinte
și de statul lângă sobă,
lupul a căscat, cuminte,
căpătând și chef de vorbă.

A aflat, astfel, bunica
despre cum s-a întâlnit
lupul sur cu nepoțica,
ce-au făcut și ce-au vorbit.

-Și-uite-așa, dragă mătușă,
am aflat eu unde stai.
Dar, când ți-am bătut la ușă,
n-am gândit c-aș vrea un ceai...

Acum nu mai am putere
și nici chef să te înghit.
Fă-mi, mai bine, o plăcere:
dă-mi un pat, că-s obosit.

Bătrânica-i pregătește
un pat cald lângă sobiță,
apoi șade bătrânește
s-o aștepte pe Scufiță.

Când aceasta se ivește
(târziu, căci s-a rătăcit),
bunicuța împletește,
lupul doarme liniștit.

Se cam miră nepoțica
de asemenea mister.
-Poți să crezi? - râde bunica -
i-am dat ceai cu somnifer!!

Chiar atunci bate la ușă
vânătorul, speriat:
-Am crezut, dragă mătușă,
că un lup te-a atacat.

L-am văzut venind încoace
și-am pornit pe urma lui.
Unde este și ce face?
Las' că-i pun eu blana-n cui!

-Nu te speria, nu-i cazul,
doarme ca un pruncușor;
doar atâta e necazul:
sforăie ca un tractor.

Tot gândind la întâmplare,
se distreaz-acum toți trei
că pe lupul rău și mare
l-a învins un... ceai de tei.

Vânătoru-l ia de coadă
și-n pădure îl târăște.
-Nu-l împușc, îl las să vadă:
lăcomia se plătește.

Amețit de somnifere
și prin pietre-așa târât,
tras de coadă cu putere,
lupul... a visat urât:

se făcea că-ntr-o căsuță
mirosind a mere coapte
a-nghițit o bunicuță,
într-un ceas târziu de noapte.

Bunicuța era mică
pentru foamea lui cea rea,
dar noroc cu-o nepoțică -
a mâncat-o și pe ea.

Bucuros a fost o clipă,
dar norocul s-a sfârșit
când a apărut, în pripă,
vânătorul. C-un cuțit!!!

Și-atunci... lupul s-a trezit.

S-a uitat în jur îndată,
buimăcit și-nfricoșat,
și-a șters fruntea transpirată:
-Aoleu, ce-am mai visat!

Tot cu gândul la Scufița
și la coșul cu mâncare,
și-a luat iute tălpășița,
s-a pierdut în codrul mare. 

***

Ce-a făcut el mai departe
nimeni nu a mai aflat.
Dar a apărut o carte 
despre visul lui ciudat.

S-a-ntâmplat că-n timpu-n care
în pădure el dormea,
chiar alături, pe cărare,
un povestitor trecea

și l-a auzit, se pare,
cum țipa prin somn, uimit.
Și-uite-așa, din întâmplare,
o poveste s-a ivit...









































marți, 3 noiembrie 2015

Pe care aripă?



Marele scriitor s-a oprit
în infinitul lui o clipă
și s-a gândit
pe care aripă
să-ți mai dea ceva de citit.
Locuri goale mai sînt
pentru litere de pământ,
a rămas și câte un colț stingher
pentru litere de cer.
Stă cu pixul în mână
și nu știe
ce să-ți mai scrie
pentru următoarea săptămână.
Ai fost cuminte și nu prea,
deci sarcina-i destul de grea.
Hm...
Deodată, îți aude ruga nătângă:
dă-mi, Doamne, și mie ceva
să semene a stea!
Pixul a pornit
cu un semn scrijelit
vulturește
pe aripa stângă.
Mai e ceva de vorbit?
Ia și citește!





















luni, 2 noiembrie 2015

Negustorul



Într-o zi, pe negândite, l-am zărit
în colțul ochiului drept -
părea un negustor cinstit
și înțelept.
Într-o cutioară,
marfa lui
semăna a de toate:
a dimineață și a noapte,
a puf galben de pui
și a cărări terminate.

M-am apropiat tiptil,
să nu fugă
și, cu credință de copil, 
l-am întrebat, a rugă:
cât îmi ceri
să schimb ziua de ieri
pe una nouă, din cutia ta?
Mi-a zâmbit:
nu-ți cer nimic
pentru un gând atât de mic -
ziua de ieri rămâne așa.

Bine, i-am spus,
atunci cât îmi ceri
să schimb ziua de ieri
cu una de mâine?
Mi-a zâmbit și-acum:
un colț de pâine,
să-l ai pentru drum
și două mere coapte,
să-ți ajungă pentru o noapte -
ziua de mâine vine oricum.

Bine, i-am spus,
atunci cât îmi ceri
să-mi iei de tot ziua de ieri?
Aș vrea
s-o pierzi în cutia ta.

N-a mai zâmbit,
s-a uitat la mine și-a șoptit:
Eu sînt un negustor cinstit.


























duminică, 1 noiembrie 2015

Afară



M-am trezit uitată într-un gând,
nu mai știu cu ce era. Îmi pare
că trecea prin el o stea căzând.
Am strigat cât am putut de tare.

M-am trezit închisă într-un dor
fără leac și fără chibzuință,
fără uși deschise pentru zbor.
Am strigat de-atâta neputință.

Fără chei în lacăt m-am trezit
într-o zare rară și departe,
pipăind pe drumul istovit.
Am strigat cu litere pe-o carte.

Pentru gând, și dor, și zare rară,
m-am trezit din viața mea afară.