duminică, 31 ianuarie 2016

Drăgălașul



Într-un capăt de ogradă,
un om vesel de zăpadă
se-ntreba, plin de mirare:
-Ce-o fi Anul Nou, ce oare?
Îl așteaptă toți. S-ar spune
că e-o strașnică minune.

Și, de-atâta nerăbdare,
parcă nu mai avea stare -
aștepta să vin-odată
seara de toți așteptată.

Și-a venit. Cu artificii,
muzică, dans și delicii:
cu friptură și salată
și cu tort de ciocolată!

Iar după un chef... cuminte,
cuiva i-a dat prin minte
să ciocnească un pahar
de vin rece Murfatlar
și cu omul de zăpadă
ce sta, pașnic, în ogradă.

Copleșit de-așa onoare,
dup-atâta așteptare,
omul nostru s-a prelins
în zăpadă și s-a-ntins,
cu mătura lângă el,
să aștepte singurel,
cu vis bun și bucurie,
Anul Nou ce sta să vie.

Iar un fotograf poznaș
l-a văzut că-i drăgălaș,
l-a pozat rapid, discret
și l-a pus pe internet.





























Ningi



Ningi alene,
alb de iarnă,
și-l aduci pe Moșul Ene
în sprâncene
să se-aștearnă.

Ningi cuminte,
alb de seară,
și te-ascunzi printre cuvinte
care-n minte
vin să ceară.

Ningi cu vise,
alb de noapte,
și lași porțile deschise -
voci nescrise,
vorbe șoapte.

Ningi alene, 
alb cuminte,
și-l aduci pe Moșul Ene.
Moșul minte
sub sprâncene.




























sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Alb hoinar



Alb hoinar de iarnă nouă -
dor de stele
și de zâne mititele -
ți-a șoptit râzând că două
vise rele
s-au topit printre zăbrele
și-au fugit în joc de iele.

Vise rele
de-ntrebări și de furtună
te-au ținut închisă-n ele.
Dar o iarnă nouă, bună,
le-a gonit în dos de Lună.

Alb hoinar de iarnă bună, 
ai plătit în cer arvună,
și veșminte
de cuvinte
răul visului răzbună.

Ning cuvinte,
să alinte
tâmplă caldă și cuminte.

























luni, 25 ianuarie 2016

Popas



A căzut
lângă mine o bucată de cer
albastră, senină,
fără nori, fără vină,
și-am crezut
c-o pot coase cu-n fir mai stingher
dintr-un ghem de lumină.
N-am putut.

Am luat
după mine bucata căzută,
într-un ochi încăpută,
și-am plecat.

A rămas
locul văduv, în care
câte-o stea căzătoare
își găsește popas.





















duminică, 24 ianuarie 2016

Ce i-a spus un fulgușor



-Fulgușorule, n-ai vrea
să te-așezi în palma mea?
Nu te-așterne în zăpadă,
că te pierzi, și n-o să vadă
nimeni cât ești de frumos.
Haide, nu te du pe jos!
Vino să te-ntreb ceva:
sus, în cer, în lumea ta
sunt părinți și sunt copii?
Și, acolo de-unde vii,
ai și tu multe probleme,
ai tu școală, ai și teme?
Și te ceartă cineva
când greșești? Hai, spune: da?

Fulgușorul se oprește
pe mânuță și șoptește:
-Sus, în cer, nu-i lumea mea -
eu nu sunt nici nor, nici stea,
sunt un strop micuț de apă
și, când iarna stă să-nceapă,
mă transform în fulgușor.
Dar trăiesc numai cât zbor.
Dup-aceea, în zăpadă
cine poate să mă vadă?
N-am părinți, și tare-aș vrea
să mă certe cineva,
să am școală, să am teme
și-alte sute de probleme...

Pe măsură ce-a vorbit,
fulgușorul... s-a topit.

Iar copilul, întristat,
a-nchis palma și-a plecat
să le spună tuturor
ce i-a zis un fulgușor.











































sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Urma



Pe urma șoptită a gândului meu
părelnic răsare
un colț de cărare
spre locul acela în care sînt eu -
un capăt de zare
cu fața spre soare,
prin care mai trece, zâmbind, Dumnezeu.

Nu-i dreaptă, nu-i dreaptă cărarea din mine,
se rupe, coboară
spre altfel de țară,
în care e toamnă și vântul mă ține
de tâmpla ce zboară,
și-o face să doară.
Departe-i acolo, și ziua nu vine.

Pe urma șoptită a gândului meu
un drum se tot rupe în mine mereu.



















Povestea ta



Copile,-n inima ta crește
o lume-ntreagă de magie,
în care Făt-Frumos clădește
un vis și o împărăție.

La tine, prin nămeți sosește
un Moș ce-aduce bucurie,
în casă, bradul strălucește
și iarna-ți povestește ție

de o Crăiasă de zăpadă
dintr-un tărâm de prea departe.
Tu lasă-ți inima s-o vadă,
n-o-nchide într-un colț de carte.

Prin ochii tăi se plimbă zâne
și zmei, și păsări fermecate,
iar sub pernuța ta rămâne
un vis în care-aievea-s toate.

La geamul tău e dimineață
și râde-n soare-un curcubeu.
Fii bun, copile, și mă-nvață
să intru-n basmul tău și eu.
























luni, 4 ianuarie 2016

Crăciunul lui


Sus, într-un colț, păienjenelul se plictisește grozav. Își întinde cele opt piciorușe negre, le strânge, le întinde iar, apoi se mișcă puțin la stânga, puțin la dreapta și cam atât. Dimineață, Omul Înalt cu păr lung a venit cu o cutie mare, care făcea un zgomot înspăimântător și din care ieșea un Tub lung. A trecut cu ea prin toată camera. Tubul a ajuns și aici, sus, în colțul lui și, nu știu cum, a tras în el aproape toată pânza care până atunci fusese casa lui. O dată cu pânza, a plecat în Tub și mama. Poate s-a dus acolo ca să ia pânza înapoi, să aibă unde sta.
Acum, păienjenelul e singur doar pe-o bucățică de pânză, care abia se vede. Abia se vede și el, e mic din cale-afară. Și plictisit... Oare cum făcea mama lui pânza mai mare? A văzut-o de multe ori făcând asta, dar nu mai ține minte. Și ce face ea acolo, în Tub?...
Ușa camerei se deschide larg și Omul Înalt cu păr scurt intră, ducând în brațe ceva mare și verde, ca un fel de floare uriașă, cea mai mare pe care-a văzut-o el vreodată. O aduce și o pune chiar sub colțul lui iar vârful ei aproape îi atinge căsuța. Hm... e plină camera de flori frumoase, asta nici măcar nu-i colorată. Curios, păienjenelul vine până la marginea pânzei, să vadă mai de-aproape ciudățenia. Pânza se clatină, și el, speriat, se duce fuguța lângă perete.
Dar n-are liniște, vrea să știe neapărat ce-i cu floarea asta atât de mare. Oare ce-ar fi să dea o fugă până la ea? Emoționată la gândul marii călătorii, gângania se desprinde de pânză și pornește repejor în josul peretelui. Dar chiar atunci, Omul Înalt cu păr lung vine cu Tubul și începe să-l plimbe pe sub floare. Îngrozit, păienjenelul o ia la goană înapoi și se oprește, tremurând tot, în colțul lui, abia putând să mai respire.
După ce se mai liniștește, îi trece prin gând că poate Tubul s-a întors ca s-o aducă înapoi pe mama. Bucuros acum și convins că asta trebuie să fie, așteaptă cu sufletul la gură s-o vadă. Dar Omul Înalt cu păr lung strânge Tubul și iese cu el din cameră. Aaaa....
Nu trăiește demult pe lumea asta, dar a văzut destule și poate spune că sigur, sigur, Tubul îl sperie cel mai tare. Nu știe exact de ce, dar o să se mai gândească la asta. Însă n-are timp acum, pentru că în cameră năvălesc cei doi Oameni Mici:
-Uraaa!!! Împodobim bradul!!
Omul Înalt cu păr lung aduce mai multe cutii, din care scot toți o mulțime de mingiuțe colorate și încep să le atârne în floarea cea mare. De afară, se aud niște cântece și Oamenii din casă cântă și ei. Eiii, ce zi!
Floarea s-a umplut de mingiuțe și strălucește toată. Acum e mai frumoasă decât toate celelalte flori din cameră. Ia te uită!... Dar el nu înțelege: în celelalte, n-a pus nimeni nicio mingiuță, de ce? I se face milă și-i vine să plângă. Chiar plânge puțin și... aah... ce cald și bine e-aici, în colțul lui... și el e așa de obosit, a fost o zi tare lungă și... cine vine?... mama?? Mama!!!
Păienjenelul deschide ochișorii cât niște gămălii. În cameră, lumina e stinsă, dar... aaa!! floarea uriașă strălucește acum și mai tare, în multe culori, care se sting, și se aprind, și se sting... Ce minunăție!! Fericit, aleargă de colo, colo pe bucățica de pânză. Tare-ar vrea să atingă și el o luminiță din aceea colorată. Cred că Oamenii dorm și poate nu mai vine Tubul. Ce-ar fi dacă...
Se oprește puțin, apoi, repede, repede, o ia la fugă de-a lungul peretelui, spre floarea strălucitoare. Dar stai, se aude ceva... Parcă pași de Om. Nu, nu Tubul!!! Plin de spaimă, se întoarce în colțul lui și se lipește cât poate de mult de perete. Fereastra se deschide încet, încet, aproape fără zgomot și intră în cameră un... Om?!? Nu seamănă cu niciunul pe care l-a mai văzut el, și a văzut destui, asta-i sigur. Ăsta e roșu, și are păr lung și alb. Și uite, are o grămadă de păr alb și stufos care-i atârnă sub nas și sub gură! Iar în spate duce o pungă mare, mare, tot roșie și ea.
Omul Roșu lasă punga pe covor și începe să scoată din ea cutii colorate, mai mari și mai mici. Le pune sub floarea uriașă. Ce-o fi cu floarea asta? Toți Oamenii au avut grijă de ea azi. Apoi, străinul cel ciudat se așază pe fotoliu și mănâncă niște cerculețe colorate, pe care Oamenii Mici le-au lăsat pe masă, și bea ceva alb dintr-un pahar. Râde, oftează bucuros, își scutură părul de sub gură, se ridică încet și se duce spre fereastră. Ce mai întâmplare... Ceilalți Oameni nu intră și nu ies niciodată pe-acolo.
În fața geamului, chiar când să iasă, Omul Roșu se oprește, se întoarce și se uită direct spre colțul lui. Păienjenelul începe iar să tremure. El știe că, atunci când Oamenii văd pe cineva care seamănă cu el, aduc Tubul! Micuțul închide ochii și nici nu mai respiră. Stând așa, simte o suflare caldă care trece peste căsuța lui și, nu știu cum, nu-i mai este frică. Deschide ochii și... și... Aaaa!!! Bucățica lui de pânză s-a umplut de firimituri dulci și colorate! Și uite! de marginea ei atârnă un firicel strălucitor... Căsuța lui seamănă acum cu floarea uriașă. De așa fericire n-a avut parte păienjenelul niciodată în viața lui. Nici nu știe la ce să se mai uite și ce să mai facă.
Și, înainte de a ieși din cameră, Omul Roșu se uită iar la el, închide un ochi (ce-o fi asta?) și-i spune, râzând:
-Crăciun fericit și ție!












































duminică, 3 ianuarie 2016

S-a stricat toate


La o smucitură mai puternică a trenului, domnul se trezește speriat, aruncându-și instinctiv brațele în lateral, ca să se țină de ceva. Se uită năuc în jur, clămpăne de două ori, cască zgomotos „Eaaaaah!” și își șterge cu palma firișorul de salivă din colțul gurii. Își freacă ochii cu pumnii, mai cască o dată, îi dau lacrimile și iar își șterge ochii, de data asta cu o batistă mare pe care-o scoate din buzunar. Depune în ea conținutul apos al nasului rotund și roșu, o analizează și o îndeasă înapoi în buzunar. Apoi se foiește, gemând, și abia acum dă cu ochii de doamna care stă pe bancheta din față. O măsoară rapid și dă din cap, cu un început de căscat:
-'Nă ziua!
-Bună ziua! - doamna răspunde politicos și coboară ochii în cartea de pe genunchi.
Domnul se uită un timp pe geam, încă somnoros. Dintr-o dată, se răstește:
-Uite, dom'ne!
Ea tresare și îl privește întrebător. Cu ochii tot pe geam, el se răstește iar:
-Toate s-a stricat în țara asta! Toa-te. Știe el, Gore, ce zice.
Doamna se uită și ea la câmpul ars de secetă. Apoi, imprudentă din politețe, întreabă timid:
-Gore este un prieten al dumneavoastră?
Domnul se uită la ea sever, întinzându-i o mână scurtă, grăsulie și păroasă, cu unghii tăiate colțuros:
-Gore Haiduc.
Femeia întinde, moale, mâna, pe care domnul Gore o apucă și o ridică de două ori cu putere, făcând cartea de pe genunchii ei să cadă.
-Vedeți că e jos - o anunță cu umor. 
Apoi trage aer în piept să mai spună ceva, dar se oprește, iar obrajii proaspăt rași și tăiați în două locuri rămân umflați și încep să se înroșească. Aplecându-se să-și ridice cartea, doamna a dat la iveală (fără să vrea, săraca) o porțiune neașteptată de decolteu. Ochii lui rămân pironiți pe porțiunea dezvelită chiar și după ce doamna revine în poziția inițială. Își umezește buzele și își drege vocea cu un „hîgrrr” hotărât:
-Aș putea să știu numele domniței? - întreabă mieros, privind-o adânc.
-Elena Viziteu.
-Și se poate ști unde merge domnița?
-La București - ochii doamnei se lipesc iar de carte.
Domnul Gore se foiește un timp, aruncându-i câte o privire.
-E bună?
Doamna îl privește speriată.
-Cartea. E bună de ceva? 
Ea deschide gura, dar bărbatul se apleacă în față, ridicând coperta spre el și cercetând-o cu un aer critic. 
-„Flori, fete, fi... fițe - fițe?? - și băieți”?... Hă!... Uite, dom'ne, ce mai inventează și ăștia, îți ia un ceas numa' să citești titlu'. Și... despre ce e? - abandonează cartea pe genunchii proprietarei și se trântește pe locul lui.
-Despre viață - răspunde femeia, cu tonul preocupat al finalului de conversație.
Domnul Gore nu se poate mulțumi cu asemenea prezentare.
-Cum „despre viață”? Scrie de politică, de salarii, de pensii? De cum ne fură ăștia? Că, după cum se cheamă, n-aș zice. Auzi: „Flori, fete...” și ce mai era? 
Se apleacă și ridică iar cartea. Acum zărește, printre detaliile de pe coperta verde, ceva care-i atrage atenția. Smulge cartea din mâinile doamnei, aducând-o aproape de ochi.
-Eah! Am știut eu! - analizează îndelung un nud feminin. Eu am spus de când mă știu: scriitorii ăștia la ce folosește? Face ei șuruburi sau altceva? Stă ei opt ore în fabrică, în schimb de noapte și-i mai omoară și patronu'? Nimic, dom'ne, nimic nu face pe lumea asta. Stă-ă și scrie numa' prostii cu de-astea dezbrăcate... Pfu!
Doamna întinde mâna după carte, dar el a deschis-o deja și silabisește, din ce în ce mai sufocat, un pasaj. După o pauză scurtă, tună, împroșcând generos foile cu picături mari de salivă:
-Dom'ne! Dom'nee!! Eu din astea...
Se uită crunt la doamnă:
-Nu mă pot pricepe cum o femeie să citească...! Și mi-era drag, așa... parcă ziceam că dumneata ești mai...
Doamna se intimidează și mai face o încercare:
-Este despre... lucrurile astea se întâmplă... așa este în viață...
-Ce viață, care viață, cucoană? Asta-i viață? Muieri deochiate care... la servici, cu tot felu' de derbedei! Și bărba-su o așteaptă acasă ca prostu', și ele...
Cu vorbele oprite-n gât, domnul Gore aruncă volumul pe banchetă, scoate batista din buzunar și se șterge pe frunte, apoi la gură. Când își mai revine, spune apăsat, cu ochii pe nudul de pe copertă:
-Vezi, dom'ne? Toate, TOA-TE s-a stricat în țara asta. 

























sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Un pacient... secret



Pe scaunul unui dentist,
un bătrânel puțin ciudat
privește-n gol, c-un aer trist
și pare tare speriat.
-Mă tem c-avem un mic necaz -
zâmbește doctorul, blajin.
Ținându-se de un obraz,
bolnavul geme: -Maare chin!
De șapte zile mă foiesc,
nu pot dormi, nu pot mânca,
mă doare de înnebunesc!
N-am mai pățit așa ceva.
-Deschideți gura!
-Nu prea vreau...
-Altfel, n-am cum să vă ajut.
-Vă spun eu ce mă doare. Aau!!
N-am vrut să vă mușc, zău, n-am vrut!

Cu chiu, cu vai, după vreun ceas,
trei carii doctoru-a plombat.
-Ei, să vedem! N-a mai rămas
nicio măsea de curățat.
Vedeți? N-a fost atât de rău...
Dar nu-nțeleg cum ați putut
să stați cu-așa durere, zău.
-Vă spun cinstit, m-am cam temut.
Și a mai fost și altceva...
vedeți, în seara de Ajun
în orice casă m-aștepta
câte-un fursec dulce și bun.
Și cam din toate gust mereu,
căci știu c-așa este frumos...
Iar doamna mea spune că eu
sunt cel mai mare pofticios!
De-aceea m-am ferit să-i spun
că dinții mi s-au cariat,
fiindcă de-atunci, de la Crăciun,
m-a bombănit și m-a certat.

Se uită doctorul mai bine,
îi vede barba, fesul roșu
și se crucește: -Vai de mine!
Să nu spuneți că sunteți... Moșu'!!!
-Chiar el! Și uite-mă cum îs -
trei plombe și-un obraz umflat...
S-ar prăpădi renii de râs,
de m-ar vedea așa ciudat.
Deci, doctore, te rog ceva:
secretul ăsta să rămână
doar între noi, căci, altcumva,
îți spun eu că-ntr-o săptămână
tot Polul o să-mi râdă-n nas.
Promiți să nu spui nimănui?

Și bietul doctor a rămas
pe cap cu taina Moșului.
Așa că nimeni n-a aflat
că pofticiosul Moș Crăciun
trei dinți, sărmanul, și-a stricat
mâncând fursecuri în Ajun.