duminică, 23 august 2015

Paparude



Când n-am mai putut zâmbi,
m-am gândit
că, oricum ar fi,
nimic nu e de neînlocuit;
aproape vorba cuiva –
dacă râs nu e...
găsești oricând altceva:
îți scormonești sentimentele,
admiri molozul strâns
și te pui sănătos pe plâns.
Așa că m-am rezemat de-un fir de ceață
și-am așteptat cu spor
de cu dimineață.
Dar ce să vezi?
nici plânsul nu-i așa ușor
cum crezi –
îți trebuie atitudine
ca să convingi lacrimile
să vină;
asta nu-i treabă de duzină.

Treci, fato, la plug,
ară-ți inima, fă un rug,
hrănește focul
cu tot ce vrei să plângi
și-abia apoi joacă-ți jocul
de-a tristețile.

Degeaba strângi
sub tâmple ninsorile
de scrum –
mai ai de mers un drum
până la tine și înapoi,
ca să te bucuri de ploi.








sâmbătă, 22 august 2015

Curs de nezbor



Când m-am născut,
în Vinerea Mare,
toți le-au văzut
și-au spus în cor:
-Ce aripi ușoare!
Copilul ăsta, se pare,
va fi un visător.
Hm... Dumnezeu cu el!

Încet, ușurel,
am crescut și eu, și ele,
ne-am făcut măricele,
am mirosit dimineața
și-am început să pipăim viața.

Într-o vară,
a hotărât tata
că gata!
s-a făcut seară.
Aripile mele
s-au făcut grele, grele
și s-au apucat să doară.

De-atunci, le-au crescut
gânduri ușoare,
pentru soare
și zâmbete curajoase,
pentru întâmplări ploioase.
Dar, de câte ori
au zburat prea mult,
au lovit colțuri de nori
și-au căzut, au căzut,
până nu le-am mai cunoscut.

Și tot căzând din nor în nor,
am învățat cum să nu zbor.










joi, 20 august 2015

Hoțul de râs



Am de raportat
un delict de neimaginat:
cineva mi-a furat râsul!
Nu, nu știu cine-i dânsul.
Cum s-a întâmplat?
Azi dimineață
m-am trezit cu altă față,
serioasă, nefrumoasă.
Am căutat
prin orice ungher –
degeaba.
Se vede treaba
că hoțul ăsta e tare pișicher.
Am ieșit pe stradă,
am întrebat în magazine;
cine să vadă
un râs care seamănă cu mine?
Au ridicat din umeri toți
și mi-au spus:
„În lumea asta nu-s
decât hoți;
toți fură câte ceva –
un fir de rouă,
un colț de stea,
un strop de lună nouă,
un sărut de-o zi
sau ce-o mai fi.
Dar cei mai șmecheri îs
hoții de râs;
se-ascund peste tot prin povești
și, când nici nu gândești,
haț!
îți prind visele-n laț.
Mai visează-le, dacă poți...
Mama lor de hoți!”

Ce mă fac eu acum?
Am rămas în drum
cu fața asta botoasă...
Hai, fetițo, du-te-acasă,
ia un creion roșu ca focul
și începe jocul:
desenează,
din ureche în ureche,
un râs pereche
și visează!




miercuri, 12 august 2015

Poveste



Lumea din stiloul meu
a tăcut.
N-am mai știut 
unde-s toți și unde-s eu.
Ce tot cauți, surd și mut?
Pe Dumnezeu.
Pân-acum nu l-ai știut?
L-am știut, dar vezi, că-i greu
să te-mpiedici mai mereu
în cuvinte
fără minte
și în soare,
și în mare,
și s-o iei de la-nceput
cu tot pasul neștiut.

Du-ți cuvintele departe,
într-o carte
de povești
pentru când o să mai crești.









luni, 10 august 2015

Alb de vară



În ghetele mele s-a strâns iarna toată -
am prins-o pe drum, rătăcea fără rost,
cu ochii închiși, cu spinarea-nghețată.
Mi-a fost nu știu cum și i-am dat adăpost.

O duc după mine prin vara topită,
îmi plânge-n sandale și-mi ține de frig
și drumu-și plătește cu gheață zdrelită,
mă strânge de gânduri, mă face să strig.

Am vrut să mă scutur la câte-o răscruce,
s-o las să se ducă pe alte poteci -
n-a vrut, n-a știut încotro s-o apuce,
s-a-ntors milogind lângă tălpile reci.

Cu umăr zvâcnit într-un salt pe de rost,
am râs fără râs și i-am dat adăpost.





















duminică, 9 august 2015

Altă capră și alt lup



Plecând de-acasă capra într-o zi,
le-a spus ieduților: -Iubiți copii,
mama se duce la cumpărături.
Să nu vă vină cheful de-aventuri:
nu vă certați și nu vă păruiți,
pe sobă să nu vă găsesc suiți,
aveți salată-n frigider - mâncați
și ușa nu uitați s-o încuiați!
Am auzit că lupul e flămând,
așa că nu cumva să vă dea-n gând
pe-afară să ieșiți să vă jucați,
decât dacă doriți să fiți mâncați.
Puteți da drumul la televizor
un ceas jumate, pentr-un film ușor,
dar numai când sunt gata temele.
Nu te strâmba la mine, iedule!
Hai, gata, trebuie să mă grăbesc,
mâncare proaspătă să mai găsesc.
Vă pupă mama și să fiți cuminți!

Zâmbind deloc cuminte printre dinți,
iezii o urmăresc din ochi cum pleacă,
apoi începe-n casă marea joacă:
salturi periculoase de pe pat,
televizor la sunet maxim dat,
un fotbal scurt cu mingea de pereți,
la prânz - bomboane, suc și pufuleți.
Ce teme și ce lecții, haide, na,
când mama nu-i și casa-i doar a ta?

În jocul lor vioi și avântat,
să-ncuie ușa iezii au uitat
și-n casă s-au trezit, neașteptat,
cu lupul mare, rău și nemâncat.
Cu gura larg căscată, speriați,
n-au avut timp să fugă cei trei frați.
Lupul, văzându-i slăbănogi și mici,
a început să urle: -Ce-i aici?
Așa o debandadă n-am văzut
de când pe lumea asta m-am născut!
Zău că m-ați enervat atât de tare,
că mi-a trecut și pofta de mâncare.
Ia haide, treceți voi acum la treabă
și faceți curățenie degrabă;
de-o lună prin pădure tot colind,
și-aici, la voi, nici n-am loc să mă-ntind.

Supravegheați de lupul fioros,
iezii s-au pus pe treabă serios
și-ntr-o juma' de ceas, căsuța lor
a devenit cel mai curat locșor.
Văzând ce bună treabă au făcut,
lupul s-a declarat satisfăcut:
-Acum îmi place casa voastră, zău,
dar o problemă am: mi-e foame rău!
Mă uit la voi și tare v-aș mânca,
dar nu-mi ajungeți nici pe o măsea.
Și sunt de felul meu și cam milos,
iar voi v-ați comportat foarte frumos -
v-ați străduit și ați făcut curat,
de-aceea eu vă iert. Da, ați scăpat.
Dar mergeți să-mi gătiți acum ceva,
că foamea ce mă roade-i tot mai rea.

Pe seară, când s-a-ntors capra acasă,
lupul stătea cu iezii ei la masă.
Mirarea ei n-am cum să v-o descriu,
dar a-nțeles și ea, într-un târziu,
că lupul, cât de fioros ar fi,
nu se repede la mâncat copii
decât dacă sunt neascultători...
Așa că, mai întâi cam cu fiori,
s-a așezat și ea cu ei la masă
și-au petrecut o seară chiar frumoasă,
apoi în curte-un foc au încropit
și până-n zori au stat la povestit.

Spre dimineață, lupul, somnoros,
i-a spus căpriței: -Știu că nu-i frumos,
dar te-aș ruga ca nimeni să nu știe
că între noi e-așa prietenie,
căci toți se tem de mine, că sunt rău,
și n-aș vrea să mă creadă nătărău.
Promiți că n-o să povestești?
-Promit!
i-a spus cumătra. Dar s-a nimerit
să treacă pe acolo-ntâmplător
un mare și iubit povestitor.
Și capra - ca o capră - ce să vezi?
i-a spus că lupul i-a mâncat doi iezi...























Acum ești mic



Un cățeluș de patru luni
e sufocat de-amărăciuni -
toți frații își bat joc de el,
spunându-i că e mititel,
că plânge-n somn și bea lăptic
și nu-i în stare de nimic.
Chiar ieri, făr-a avea vreo vină,
era să-l calce o mașină;
atât de rău s-a speriat
și-a vrut să fie mângâiat,
dar toți au râs și l-au gonit,
numindu-l bleg și aiurit.
Acum stă trist și singurel,
gândindu-se că numai el
fără vreun rost a apărut.
-Mai bine nu m-aș fi născut...

Peste cinci ani. Cățelul mic
e-acum dulău, și e tătic;
e-un câine bun și curajos,
stăpânii îl iubesc frumos,
căci, fără el, ograda lor
ar fi lipsită de-ajutor.

În curte, patru cățeluși
fug toată ziua, jucăuși.
Doar unul stă-ntr-un colț, pitit
și îi privește, necăjit -
e cel mai firav frățior,
ceilalți nu-l vor în joaca lor.
Stă ghemotocul abătut:
-Mai bine nu m-aș fi născut...

I-e milă tatei de cățel
și se așază lângă el:
-Urâtă-ți pare viața, nu?
Dar uite, vreau să știi că tu
ești cel mai mic numai acum,
iar când ai să pornești la drum
ai să te lupți, să vadă toți
tot ce ai bun și tot ce poți.
Crede-l pe tata, că și el
a fost ca tine, mititel.
Hai, nu mai sta, du-te la joc
și râzi, să-ți faci în lume loc!






























Vrăjitoarea rea de tot



De trei ceasuri, Făt-Frumos,
cu o mână la obraz,
se tot plimbă-n sus și-n jos:
-'Ai de mine, ce necaz!
Niciodată n-am avut 
o durere-așa de rea;
ce măsea de necrezut...
Vreau s-o scot, să scap de ea!

Și începe Făt-Frumos
să întrebe prin palat
cine-i priceput la scos
un colț rău și cariat.
Speriați de-așa belea,
îi spun oamenii-ntr-un glas
că doar vrăjitoarea rea
e maestră la extras.
Uluit în sinea sa,
prințul se gândește-un pic:
-Tocmai vrăjitoarea rea?
Zău că nu știu ce să zic...
mi-e dușmancă, știți și voi,
vreau tot timpul s-o omor, 
numai vrajbă-i între noi.
Cum să-i cer EI ajutor?
Nu, nici gând de-așa ceva, 
nu se poate, zău că nu!
Căutați-mi altceva, 
ca să nu mor chiar acu'.

Bieții oameni se privesc,
apoi unul mai viteaz
zice: -Prințe, mă gândesc
că asemenea necaz
trebuie oprit pe loc,
căci durerea de măsea, 
știm cu toții, nu-i un joc -
e, din toate, cea mai rea.
Se codește Făt-Frumos,
însă, dup-o noapte grea,
iese-afară, fioros:
-Chiar acum să vină EA!

Și-a venit baba în zbor,
călărindu-și mătura:
-Care-i treaba, prințișor?
Ai ajuns la mila mea?
-Nu mai pot, sunt terminat,
scoate-mi colțul ăsta ros!
-Ești atât de-nfumurat...
Nu știi să mă rogi frumos?
-Hai, te rog, nu fi așa,
 scoate-mi-l, că e prăpăd!
-Bine. Sunt eu babă rea,
dar mi-e milă când te văd.

Scoate baba un ulcior
și îi dă să bea din el,
îl descântă-ncetișor
și-l adoarme ușurel.
Când deschide, spre amiaz',
prințul ochii, liniștit, 
duce mâna la obraz:
-Măi să fie, s-a sfârșit, 
nu pot crede c-am scăpat!
Babo, cum să-ți mulțumesc?
Vrei avere? Vrei palat?
Zi-mi ce vrei, și-ți dăruiesc.

Vrăjitoarea-i râde-n nas:
-Făt-Frumos, ți-o spun pe șleau:
eu, în mai puțin de-un ceas,
pot obține tot ce vreau -
trebuie să-ți amintesc:
am puteri cum nici nu știi.
Dar, în basme, eu trăiesc
ca să-i sperii pe copii.
Deci ai grijă - nu cumva
să te-apuci să povestești
că eu, vrăjitoarea REA,
sunt așa doar în povești.

Dacă faci asta, îți jur:
te blestem, te fac broscoi,
calul năzdrăvan ți-l fur
și-ți pun colțul înapoi!










































vineri, 7 august 2015

Cum e toamna



Într-o seară cam ploioasă
năvălește-Andrei în casă:
-Mamă, m-a-ntrebat azi doamna
dacă mie-mi place toamna.
Vrei să știi ce i-am răspuns?

Privind la căpșorul tuns,
mama se-ntreabă, cu frică,
ce-ar putea Andrei să zică.
-Doar tu știi, mamă, că eu
răspund sincer mai mereu,
deci i-am spus doamnei așa:
„Toamna-mi place și nu prea.”
Doamna a zâmbit un pic
și-a cerut să îi explic.
Eu i-am zis: „Drept să vă spun,
nu-i un anotimp prea bun:
are ploaie, are ceață,
este frig de dimineață,
are școală, are teme
și-o grămadă de probleme.”
Atunci, doamna-nvățătoare
a zâmbit așa, mai tare...
Mamă, de ce râzi mereu?
N-a fost bun răspunsul meu?


























În ghiozdan



Într-un ghiozdan de băiețel
se-nvârt probleme fel de fel.
Penarul, gros și-nfumurat,
se-admiră-ntruna, încântat:
-Uau, frate, cât mă simt de bine!
Atâtea lucruri sunt în mine -
stilouri, carioci, creioane
și radieră, și pensoane...
Tot ce am eu e de folos
și sunt grozav de arătos!
De n-aș fi eu, cu-atâta stil,
ghiozdanul ar fi inutil.

-Hai, du-te! - râde-Abecedarul.
Ce se mai laudă penarul
că ține-așa de multe-n el...
Eu - îl învăț pe școlărel
întregul alfabet, din care
să scrie tot ce-n minte are.

Cartea de matematică
zâmbește, enigmatică:
-În locul vostru, aș tăcea.
Gândiți-vă la soarta mea - 
eu le deschid școlarilor
frumoasa lume-a cifrelor,
căci, făr' să știe-a socoti,
ce neajutorați ar fi
și pentru ei ar fi un chin
să intre-n orice magazin.

Și au continuat așa 
obiectele-a se lăuda,
până când, foc de plictisit,
ghiozdanul a intervenit:
-Am înțeles, e foarte clar
că, pentru oricare școlar,
și cifrele, și alfabetul,
și carioca, și caietul
au importanța cea mai mare.
Dar ați uitat, sau mi se pare,
că îi sunteți folositoare
numai atunci când și el vrea
să-nvețe ce-i puteți voi da?
Așa că haideți la culcare,
pentru ca mâine fiecare
să-l poată ajuta frumos
pe băiețelul somnoros.





































Printre lucruri alintate



S-ar putea zice
că pentru copii
toate-s pitice -
floricelele de pe câmpii,
fructișoarele de pe rămurele,
steluțele frumușele,
păturica, pătuțul, lingurița,
pantalonașii și rochița.
Toate, toate
cele văzute și nevăzute
sunt alintate
 și par necrescute.
Așa credem noi,
cei mari din casă,
că facem pentru voi
lumea mai frumoasă -
vorbind peltic
și făcând să pară, ca-ntr-o poveste,
orice lucru mai mic
decât este.

Când mai creșteți puțin,
cuvintele își revin:
mămica e mamă, 
scămița e scamă,
bunicuța-i bunică
și vorba nu mai e peltică.

Doar în povești, știm bine,
alintătura nu ține -
Făt-Frumos nu-i prințișor,
dihania urâtă nu-i zmeușor,
Cosânzeana nu-i Ilenuța
și nici Baba-Cloanța nu-i băbuța.
Gândiți-vă cum ar fi
dacă s-ar povesti
că iezii au fost mâncați cu spor
de un lupușor,
sau că bălăurașul scuipa, 
când se enerva,
un piculeț de focușor.

Ei, și-acum, dac-am sfârșit
de vorbit,
poate-ați flămânzit.
Așa că mergeți să beți un pic
de lăptic
și să înmuiați în el
un biscuițel.