Un copil a spus odată:
-Mamă, ceru-i ca o mare.
Mama s-a uitat spre zare
și-a văzut marea-nspumată.
Un copil a spus așa:
-Uite-un nor, parcă-i un fus.
Mama s-a uitat în sus
și-a-nceput a depăna.
A-ntrebat copilul: -Oare
de ce plânge Luna bună?
Mama s-a uitat la Lună
și-a spus: -Plânge după Soare.
Dacă pot să văd și eu
Luna-n lacrimi după Soare,
norul - fus și cerul - mare,
un copil e-un Dumnezeu.
