Pentru Vasile

De moartea ta au înverzit toți merii

și primăvara s-a făcut frumoasă

pe urmele din marginea tăcerii

în care te-a primit alt fel de casă.

E poate felul cerului de-a spune

că-n zarea ta de-acum îți este bine

și soarele numai în noi apune

când ne-nserează prea mult dor de tine.

Crucea

E frig pe Golgota, aproape de Rai,

femei în țărână, genunchii plâng sânge,

atârnă-n piroane un OM fără strai,

din el curge viața. Și cine i-o strânge?

Cu noaptea din oameni, osândă i-am fost,

blestem și tăcere pe drumul durerii,

în mine stă moartea, îi sunt adăpost

pe dealul cu cranii, în spaimele serii.

M-a dus în spinare, acum îl duc eu,

îmi sfâșie trupul atâta povară,

din ploaie se-aude plângând Dumnezeu.

Și nu mai sunt cruce, spre ceruri sunt scară.

Somn de zăpadă

Ce vorbesc între ei doi copaci

când îi doare pădurea spre seară?

Ce vorbim când eu tac și tu taci

ca și cum am ploua prima oară?

Când adorm în apus doi copaci

între ei cu pădurea întreagă,

în tulpini le cresc palme de vraci

și de umbrele lor îi dezleagă.

Am să rup în bucăți un izvor

ca în inima lui curgătoare

să fugim când mi-e dor, când ți-e dor

să ne ducă izvorul spre mare.

Haide, umple tăcerea cu flori

și promite-mi un vis cu zăpadă,

să se scuture noaptea de nori

și nici unul în noi să nu cadă.

Pentru ei

Prietene, când sufletul mi-e ger,

când îmi răsare luna fără cer

și când de viață umărul mi-e greu

în palma ta se naște cerul meu.

Ți-e vară ție lângă vara mea,

ne răscolește marea-ntr-o cafea

și-n ochii tăi e descuiat mereu

un loc albastru-n care pot sta eu.

În ceasuri rele, soare-mi pui în geam

și taci cu mine când cuvinte n-am,

te dor zăpezile care mă dor,

plâng eu, plângi tu, și nu mă lași să mor.

Întâmplare

Ți-am scris pe-o liniște târzie,

pe-un strugure uitat în vie

în care iarna stă să-nceapă,

ți-am scris pe-o mare fără apă

cu sare din buric de munte,

cu cerul tot de peste punte,

cu luminișul din aripă

ți-am scris un veac întreg și-o clipă.

Ți-am pus în ochi pierduți de soare

un răsărit și-o întâmplare

cu margini de pădure verde –

strânge-le-n pumn și nu le pierde.

O umbră ți-am lăsat în urmă,

pui fără leac fugit din turmă

să pască nopțile din tine,

și-n locul lor mă las pe mine.

A venit primăvarul!

Te uiți la ploaia de afar’

te uiți cruciș în calendar

te uiți la ceas că bate rar

te uiți la meteo în ziar

te uiți la „p” în dicționar

cauți cuvântul „primăvar”

și știi că-l cauți în zadar

el nu există încă dar

îți pare extraordinar

fiindcă exprimă foarte clar

plictisul ce te-atacă iar

cum ar putea-o face doar

acest sinistru primăvar.

Pe stradă un autocar

trece prin bălți din care sar

șuvoaie-ntregi pe trotuar

și tu blestemi încet și-amar

cu primăvaru-n buzunar.

Senin de aprilie

Și iar te-ncearcă o melancolie

de ploaie și de inim-albăstrie,

așa april mai ducă-se-n pustie,

fir-ar să fie!

Ți-e dor să râzi frumos la floricele,

dar apa ticăloasă din umbrele

se-adună în pantofii tăi de piele

și ți-e cam jele.

Poeții scriu catrene abisale

cuprinși de-anxietăți monumentale,

sar din condeie muze pluviale

și mult virale.

Doar gropile din stradă-s încântate –

de mult nu s-au simțit așa spălate,

prin ele trec taxiuri bosumflate,

manelizate.

E-o primăvară rău de tot zurlie.

Cu sfinți fiori de mică nebunie

te duce-un gând la eutanasie,

treacă-n pustie!

Despre nimic

Da, da, e primăvară fără minte –

s-a deghizat căldura-n frig și ploi,

ți-e bine lângă o cafea fierbinte,

pisica toarce pe papucii moi,

te uiți pe geam și nu știi ce-ai mai face,

un câine latră după un bețiv,

piciorul stâng ți-a amorțit cu ace,

prin minte-ți trece-un cântec, obsesiv,

ai vrea să scrii și tu o poezie,

dar n-ai nicio idee despre ce

și simți că numai ție, numai ție

ți-au evadat din cap cuvintele,

e frig în casă, îți mai pui o bluză,

a mai crescut o baltă pe trotuar

în care calc-o fată cam confuză,

o floare stă aiurea-ntr-un pahar,

o tanti din televizor vorbește,

te-ai plictisit să mai și râzi de ea,

pisica se întinde pisicește,

e primăvară absolută. Da.

Somn

Dormea un mânz la marginea pădurii

și se visa păscând o primăvară,

nu-i hoinăreau prin somn spaime de seară,

nici lupi, nici presimțirile securii.

În ochii adormiți era amiază,

el mirosea trifoi în iarba crudă,

o mai striga pe mama, să-l audă,

și mama-l învăța cum se nechează.

În jurul lui se zbenguiau gângănii

și mânzului i se părea că poate

să muște cerul și să-l ia în spate,

și îngeri i-atârnau de gât mătănii.

Așa visa, la marginea pădurii,

fără căpăstru, fără ham, un pui

și nu se rânduiau în somnul lui

nici seri, nici lupi, nici spaimele securii.

Am să mă nasc

S-a atentat la primăvară –

miroase-n muguri a zăpadă,

toți sfinții au ieșit afară,

să-i vadă pomii și să creadă.

În zarzări s-a făcut lumină

de-atâta înviere nouă,

o umbră de salcâm se-nchină

în cerul dintr-un strop de rouă.

Tu ești pe-un munte, eu pe-un munte,

suntem niște aripi de ceață,

cocori de fum ne-ating pe frunte

în zborul lor de dimineață.

Întreabă-mă dacă mi-e soare

când crești pădure pentru mine,

și-am să mă nasc dintr-o ninsoare

să mă-mprimăvărez în tine.

Înviere

Se isprăvesc pădurile de sete

când nu le mai primește primăvara,

și păsări negre cresc în cuiburi bete,

și-n aripile lor se naște seara.

Câte-un copac se-mpiedică și duce

în spate îngeri fără rădăcină,

se sperie piroanele din cruce

și vor să fugă de atâta vină.

În clopote și aerul îngheață,

cu gust de jar e lemnul pentru toacă,

nu se mai face parcă dimineață

și iarna parcă nu mai vrea să treacă.

Fântâna-și duce apele departe,

așteaptă un copil să le învie,

să spele iar pădurile de moarte

când primăvara nu vrea să le știe.

Aproape

E-așa de multă dimineață

în florile de liliac

și-n somnul încă treaz pe față

și în cafeaua cu caimac.

Atâta liniște ascunde

un pui de gând căzut din stol,

și-o umbră nu știu de pe unde

îți mângâie genunchiul gol.

Afară-i primăvară nouă,

nu știi cu umbra ce să faci –

s-o cauți într-un ochi de rouă,

s-o strângi în palmă, sau s-o taci.

Ascunzi genunchiul sub o carte

și-ncerci să nu mă mai gândești.

E dimineață, ești departe

și tare mult aproape ești.

Iepuraș de Paște

Bine v-am găsit, copii!

Sunteți bine, sănătoși?

Tare bine e să fii

printre copilași voioși.

Dar voi știți cine sunt eu?

Credeți că sunt Moș Crăciun,

sau un urs, sau chiar un zmeu?

Nuu! Sunt iepurașul bun.

Stau în ascunzișul meu

și de lupi mă cam feresc,

dar de Paște vin mereu

la copii, fiindcă-i iubesc.

Și nu vin numai așa,

să mă vadă că-s frumos,

le aduc câte ceva,

câte un cadou gustos.

Nu-s bogat ca Moș Crăciun,

dar în coșul meu găsiți

ceva dulce, tare bun,

ca să vă înveseliți:

ouă mari de ciocolată,

colorate-n chip și fel,

și mai am câteodată

câte un cozonăcel.

Nu păpați toate-ntr-o seară,

numai cât vă dă mămica,

fiindcă nu vreau să vă doară

nici dințucii, nici burtica!

Acum fug, căci mă grăbesc

să ajung și-n alte case.

Vă iubesc și vă doresc

s-aveți sărbători frumoase!