Culori de lapte

În ce culori ne dor părinții

când bate clopotul cel mare

și sângele se face sare

și-n cer se numără iar sfinții?

Parcă ne-au dat prea multă viață

și-n ei a mai rămas puțină –

ne-au tot stropit la rădăcină

și umbre s-au făcut, de ceață.

 Sunt prea cuminți când știu că pleacă,

dac-ar putea, s-ar face rouă,

pământul să ni-l lase nouă

iar ei prin alte uși să treacă.

În ce culori rămânem singuri

când nu mai înfrunzește via

și ne-a murit copilăria

în laptele uitat în linguri?

Cruce fără ochi

La marginea zilei mai bate un ceas

ca inima mării în ochi de meduze,

secundele moarte se-așază pe buze,

pe umeri, pe talpa cu ultimul pas.

E ceață pe stradă. În ceașca de ceai

se-neacă o vară cu tot cu albine,

sunt umbră de-o vreme, mi-e frică de mine

când vreau să nu pleci și când vreau să nu stai.

Mă caută iarna să-mi facă statui,

îmi pipăie ochii, mi-i pune sub gheață.

Ai duce cu tine doi ochi fără față?

Mi-e sufletul cruce căzută din cui.

Poezie naivă

Și-a desenat în palmă palma ta

să i se pară că o ții de mână

chiar și atunci când n-o să mai rămână

din anotimpul vostru decât ea.

Ți-a spus „mi-e dor”, tu nu i-ai spus nimic -

atunci a început o toamnă mare

și frunzele s-au scuturat de soare

și s-a făcut pământul foarte mic.

Și-a pus pe suflet lacăt fără chei,

albastru ca o noapte pe zăpadă,

să nu mai poată timpul tău să vadă

că palma ta e tot în palma ei.

În tine

Când mi se face foarte dor de mine

și trec prin păsări muguri de ninsoare,

mă iau de suflet și cobor în tine

ca un ocnaș în muntele de sare.

Îmi leg de talpă drumurile toate

pe care-am mers cu inima în mână

s-o pun în pieptul tău, s-aud cum bate

și-n mijloc de pustiu să sap fântână.

Mă văd în umbra care-ți crește-n sânge

și ți-aș fugi din ochi și din ureche,

aș lua și timpul care ne tot strânge

și l-aș ucide ca pe-o boală veche.

Nu pot să fug, eu nu mai am picioare,

în locul lor – doar pașii tăi spre mine.

Mă fac și eu un capăt de ninsoare

și când mi-e dor, cobor din nou în tine.

Se joacă toamna

Se joacă toamna, tată, în copii

de-a soarele cu față de bunică,

lumina s-a făcut deodată mică

și-a adormit în frunze arămii.

Miroase-a struguri negri speriați

că vine ploaia și-i găsește-afară

în hainele în care a fost vară

și-n care sâmburi torc nevinovați.

În meri e-o presimțire de ninsori

și păsări mari s-au îmbrăcat cu ceață,

în ceaiul de pe foc e dimineață

și mierea are amintiri de flori.

Se joacă toamna roșie în vii

cum se juca și-n mine altădată,

când nu știam că zarea vrea un tată

și plânsul poate plânge și-n copii.

Clopote de vânt

Bat clopotele-n noi a niciodată –

un fel de întâmplare ne tot bea

cu buze verzi de dragoste ghimpată

în care vara nu mai vrea să stea.

Eu pot să spun că mi-au crescut în sânge

mai mulți vulcani cu rădăcini în iad,

tu poți să spui că pielea mea te strânge

și îngerii se-mbolnăvesc și cad.

E toamnă, și ne plouă cu grenade,

eu nu-ți mai sunt, tu nu-mi ești adăpost,

curg de pe noi vestoane fără grade

și văd că pleci, și nu știu dac-ai fost.

Hai să tăcem, să nu știm niciodată

ce ne-am fi spus cu ultimul cuvânt.

Miroase-a frig și-a apă ne-nviată

și-n liniște bat clopote de vânt.

Crede-mă

Când pleci, să iei cu tine vara,

s-o tai în pietre mici de râu

pe care să alerge seara

cai albăstrui mușcați de frâu.

Să iei și pașii de pe strada

făcută pentru tu și eu,

și iarna ia-o, și zăpada,

și raiul, și pe Dumnezeu.

Eu am să stau cu ploaia-n mână

și am să tac vorbind de noi

cu apele fără fântână

căzute pe genunchii goi.

Să nu mă crezi când spun că-i parcă

prea mult înec plecarea ta

și n-am în suflet nicio arcă.

Sau crede-mă și nu pleca.

Du-te, suflete, și bea păduri

Du-te, suflete, și bea păduri,

nu te mai lovi în colți de stâncă,

fă-te nor și-nvață-te să furi

ploile de mai neplânse încă.

Ai păscut în lanuri de pustiu

petice de buruieni străine

până te-ai făcut și tu neviu

și, de foame, ai mușcat din tine.

Vine iarna, lasă-te să ningi

cu miros de foc încins în munte,

pune-ți cer pe ochi, să nu te stingi

când te-arunci în râuri fără punte.

Te mai desfrunzește câte-un dor

și te-mpinge dezbrăcat în mare

să te prindă scoici în casa lor

și să-ți spele rănile cu sare.

Nu mai știi cum să te rupi din ham

și să-ți vindeci frunzele uscate –

du-te, suflete, cât te mai am,

bea păduri și spală-te de toate.

Îngeri de gutui

Mi se-agață toamna-n frunzele uscate

care-mi cresc pe suflet și pe mâini îmi cresc –

sunt copac de-o vreme, un gutui sunt, poate,

și îmi caut pașii, să mă întâlnesc.

Bate și în mine ceasul din livadă,

am în sânge ore, am pe buze nori

și în ochi am aripi care să mai creadă

că și pomii zboară zboruri de cocori.

Noaptea beau din lună, ziua beau din mine

semne de izvoare, să mai înfloresc,

mi se face toamnă când mi-e dor de tine

și mă spăl cu îngeri când mă rătăcesc.

Degete de vânt

Tu ce vezi, toamnă, când te uiți la noi

și ne îmbraci tăcerea-n frunze moarte,

să credem că ne apără de ploi

și că departe nu mai e departe ?

Când le-au crescut pe aripi despărțiri,

te-or fi trezit din somnul tău cocorii

și le-ai furat cămășile de miri,

pe care-ai desenat cu ceață norii.

Se coc gutui pe degete de vânt

și frunze zboară în culori de miere –

e-așa de multă toamnă pe pământ,

iar fulgi de cer se joac-a tămâiere.

Mai cade câte-un înger albăstrui

să scuture din noi câte-o povară –

aș vrea să vezi în nevăzutul lui

ce mult mi-e dor când toamnă e, și seară.

Iubește-mă când toamna...

Iubește-mă când toamna mă omoară

și la priveghi stau numai eu cu mine,

când nu se mai înfige-n cer vreo scară

să curgă rai în mierea de albine.

Mi-ai semănat odată-n ochi biserici

în care-am botezat câte-o ninsoare;

azi trag de frânghii clopotari isterici

și ploi cu zimți ne leagă de picioare.

Un fel de frig mi-a înfrunzit sub piele

și tot mai mare-i crește rădăcina –

iubește-mă cu toate ale mele,

chiar dacă nu mai are gust lumina.

Hoți din rai

Toamnă peste noi, iubito –

ploaia ta în trupul meu

carnea toată mi-a sfințit-o

într-un ochi de Dumnezeu.

Lasă-mi palmele să jure

că în sânii tăi stau hoți

alungați din rai să-mi fure

buzele și pașii toți.

Nu mă mai iubi cuminte,

fă-te margine de iad,

moară moartea din morminte

lângă focul tău când cad.

Să fac azi din tine pâine,

să hrănești pustiul meu,

și să ne întoarcem mâine

într-un ochi de Dumnezeu.

Focul orb

M-am rătăcit în tine ca un orb

din care a plecat și Dumnezeu

și mi-a crescut pe piept un ochi de corb

să-nghită tot ce-a mai rămas din eu.

Un clopot ars tușește a potop

și-mprăștie icoane fără cer;

se-adună toamna-n frunzele de plop

și umbra lor mă seamănă cu ger.

Îți spun că plec, tu mă săruți pe spini

fără să vezi că râsul meu de-acum

s-a-nfipt în moarte cu trei rădăcini –

de dor, de foc albastru și de scrum.

Și iar e toamnă

E vremea-n care cresc în mine câinii

care-și aduc aminte c-au fost lupi

când vara mea cu iarna ta o rupi

și-n miez de ger se mută miezul pâinii.

În palma ta, m-am dezbrăcat de mine

și mi te-am semănat sub sânul stâng,

acolo unde trenuri vechi se strâng

s-aștepte gara care nu mai vine.

Și iar e toamnă într-o dimineață

în care nici cafeaua n-are gust

și strugurii au evadat din must.

În palma ta, mi-a mai murit o viață.

Se tace mult în frunze și-n castane,

doar lupii urlă un prohod nebun.

Mi-e dor, și nu știu ce-aș mai vrea să-ți spun…

Îmi intră noaptea-n sânge prin piroane.

Dor în aburul de pâine

Pleacă vara azi sau poate mâine

să-nnopteze-n aburul de pâine.

Printre spice vineții de ploi

care taie curmeziș apusul

se deschid în struguri drumuri noi,

să se-nvețe pașii mei cu dusul.

Trece câte-o frică prin gutui –

anotimpul meu și-al nu știu cui.

Bate iar un clopot străveziu

să alunge ielele și norii;

aș ploua, și parcă nu mai știu

de ce curg din mine toți cocorii.

Pleacă vara azi sau poate mâine –

dorul meu din aburul de pâine.

În livezi din care ceasuri fug

se adapă cu tăceri aricii,

drumul mi-a pus tălpile pe rug

și în meri au înviat bunicii.

Să-ți spună...

O mai iubești când trece vara

și-n largul mării cresc câmpii

pe care stele arămii

și-au semănat odată seara?

Mai vrei ca undeva, pe ape,

să treacă drumul tău prin ea

când luna nu mai poate sta

pe țărmul care n-o încape?

Întreab-o dacă mai adună

în golul tălpii umbra ta

și dacă marea ei mai vrea

să-ți spună…

Pe drumul cu tălpile goale

Ea vine. Ea vine cu ploaia

și apa îi crește pe umeri,

o inimă-ți dă, și tu-i numeri

prin sângele ploii bătaia.

O strângi între palmele tale

s-o bei mai târziu, către seară,

când setea se face amară

pe drumul cu tălpile goale.

Ea știe. Ea știe pustiul

prin care trec pietre străine,

și intră în el după tine

să-ți fure din tâmple târziul.

O strângi între palmele tale

și nu vezi, și nu vezi că ploaia

îi stinge în aripi bătaia

pe drumul cu tălpile goale.

Pustiul o-nvață să tacă

și noaptea în umeri îi sapă,

sub umbre de pietre îngroapă

iubirea de tine. Ea pleacă.

Când mă taci

Dacă pleci, aruncă-mă pe-un munte

să mă vărs într-un adânc de râu,

să mă bea doi cai scăpați din frâu

care-și poartă nunțile pe frunte.

Dacă stai, aruncă-mă în tine

ca pe-o ancoră într-un ocean,

să te țin o viață și un an

într-o scoică albă lângă mine.

Dacă ningi, sădește-mă-ntr-o zare

ca să-ți încolțesc în palme maci,

să te-mbrace roșu când mă taci,

să-ți dezgroape ochii din ninsoare.

Nu-ți mai pune lângă pernă cheie

să nu poți nici să mă mai visezi,

fă-mă zi când știi că te-nnoptezi.

Stai cu mine, nu pleca, femeie!

Mi-e tine

Tu știi că miroși a ninsoare

și-a două cuvinte-n cafea,

a râu care fuge din mare

să-și caute mal undeva?

Eu știu că în noi cad copacii

cu faguri de îngeri pe frunți

și noaptea ne caută vracii

să-și spună descântul de nunți.

Mi-e cald și mi-e frig lângă tine,

mi-e soare și lună și rai,

un munte de suflet mă ține

și nu pot să plec dacă stai.

Când inima ta nu mai știe

să bată în mine mereu

dezghioacă din tine-o câmpie

pe care să pot bate eu.

Poveste cu noi

Hai să dormim, mi-ai spus odată,

în câte-o scoică fiecare

și să visăm, din întâmplare,

aceeași liniște sărată.

Pe marea dintre noi să crească

din somnul verii o poveste,

noi să ne bucurăm că este,

să-i prindem stele, să le pască.

Un țărm ne va primi vreodată

când ne vom dezbrăca de valuri,

și-atunci vom asfinți pe maluri

cu ușa nopții descuiată.

Voi fi tăcerea ta albastră,

vei fi iubirea mea de sare

și vom visa, din întâmplare,

că s-a născut povestea noastră.

Doi pustii

Deschide-mi palma, fată, și-ai să simți

cuvintele pe care nu le-am spus –

așterne-le pe buza ta de sus,

să mi le scrii pe gura mea cu zimți.

Ascultă-mi ochii și-ai s-auzi cum trec

prin mine râuri fulgerate-n munți –

descuie-ți umerii și fă-mi-i punți,

ascunde-ne, iubito, de înec.

Ți-e noapte ziua-n care uit de noi

când cresc în mine spini care mă strâng,

și ți-ai deschis o ușă-n sânul stâng

să-ți bată inima pentru-amândoi.

Nu te gândi să pleci, chiar dacă știi

că mă iubești prea mult și că te dor –

sunt ploaia ta din fiecare nor,

dar fără ploi, rămânem doi pustii.