De An Nou

Să ningă mult, ninsoare fără gânduri

s-acopere și vorbe, și tăceri,

să troienească drumul către ieri

și porțile închise printre rânduri.

Să curgă alb din cerul fără vină

și să miroase-a mir în calendar,

din ochi de sfinți să lăcrimeze iar

zăpadă de agheasmă și lumină.

Un An se naște iarăși pe pământ

și-n noaptea asta să vă ningă sfânt!

LA  MULȚI  ANI! 

Gheață de prisos

S-ar putea să nu mai ningă

pentru foarte multă vreme - 

cerul poate-ar vrea să-și stingă

nesfârșitele probleme

și din cioburi de ninsoare

aruncate prin cuvinte

ar lăsa un ciob de zare

să ne taie mai cuminte.

Printre răni o să străbată

vise rele mai puține - 

ce-o să faci atunci cu toată

gheața care crește-n tine?

De patru ori Crăciun

Azi s-a trezit Andrei de dimineață

c-un zâmbet larg înmugurit pe față,

atât de bucuros, încât Simina

a vrut să afle care e pricina :

-Ia spune tu, băiete, ce-i cu tine,

de ai uitat să te mai cerți cu mine?

Că nu-ți stă chiar deloc în obicei

să râzi la mine fără vreun temei.

Privind-o fără să se enerveze,

Andrei îi face semn să înceteze,

dar ea continuă să-l tachineze :

-Să nu-mi spui c-ai visat din nou, fârtate,

că ai luat zece-n teza de la mate'.

-Ei, hai, Simina, nu te mai întrece!

Știi foarte bine că am numai zece,

deci n-am nevoie să visez la asta.

Dar nu vreau eu să-ți spun ce am și basta!

-Așa??? Ia să mă duc să-i zic lui tata

cam ce-ai făcut atunci când ți-ai rupt gheata...

-Bine!! M-am răzgândit! Vino să-ți spun :

azi-noapte l-am visat pe Moș Crăciun!

Parc-a venit la mine bucuros,

zicându-mi că i-am scris așa frumos

și că-și aduce foarte bine-aminte

că sunt din cale-afară de cuminte

și am comportamente exemplare.

Așa c-a luat o hotărâre mare :

pentru un băiețel atât de bun

să fie-n an de patru ori Crăciun!!!

O, Doamne, câte-o să primesc!

Îți dai tu seama despre ce vorbesc?

-Ei, cum să nu? Sunt foarte lămurită -

i-a aruncat Simina, plictisită.

Da' tu-ți dai seama, sper, la vârsta ta

că doar în vis se poate-așa ceva.

Și nici măcar în visul cel mai bun

nu te-ar vedea cuminte Moș Crăciun!

Iarnă rătăcită

Ninge de-acum și ninge până ieri;

de sărbători s-a îmbătat și ceasul -

dă înapoi, împleticindu-și pasul

și-și regăsește vechile poveri.

Prin fulgi amestecați cu ore vechi

se-nvârte secundarul în neștire,

iar timpul și-a ieșit complet din fire,

cronometrând tristețile perechi.

Ninge de-acum și ninge înapoi,

către un ieri plecat din ghețuri noi.

Ning stele

E noapte sfântă, e Ajun,

sunt cozonacii în cuptor

și-o sanie de Moș Crăciun

se-arată-n vis copiilor.

Cad picături de alb din cer

și-n alb, tristețile se sting,

se-aude-n inimi „Leru-i ler”.

În noaptea asta stele ning.

Se-ntorc copiii la părinți

și lacrimi doar cu zâmbet cad,

iar prin străfulgerări de sfinți

se-aprind luceferi într-un brad.

În cântec de colindător

sosește vestea pe pământ

că s-a născut un pruncușor.

În noaptea asta ninge sfânt.

Răscoala renilor

Într-un ocol, la Polul Nord,

renii lui Moșu-s bosumflați

și nu se pot pune de-acord,

atât de tare-s revoltați.

Începe unul : -Știți ceva?

Mă simt grozav de exploatat.

De-atâta muncă, zău așa,

mi-a cam ajuns, m-am săturat!

Sare și altul : -Da, și eu!

E vai de capul nostru, vai!

Cărăm cu tonele mereu,

muncim pe brânci, ca niște cai.

-Ia stați așa, să fim cinstiți -

se-aude Rudolf, mai blajin -

suntem curați și îngrijiți

și asta nu-i deloc puțin.

-Ei, da! Vorbești ca să nu taci.

Mai bine ia-ți tu nasul roș'

și, dacă vrei ceva să faci,

du-te și-adu-l aici pe Moș,

să-i spunem noi de la obraz

că nu mai vrem să suportăm

și că a dat de greu necaz :

dorim în grevă să intrăm!

Exact atunci, chiar lângă ei

apare însuși Moș Crăciun :
-Cum mai stă treaba, renii mei?

Nu mai e mult până-n Ajun

și suntem așteptați, cum știți,

de milioane de copii.

Ia spuneți, sunteți pregătiți

să le aduceți bucurii?

Uitând pe loc de supărări,

renii se-agită, fericiți,

și sar voioși, pufnind pe nări :
-Suntem grozav de pregătiți!

Hei, gândule

Spun unii c-ar fi iarnă. Eu n-aș crede -

zăpadă nu-i decât în gând la mine,

dar gândul meu s-a rătăcit, vezi bine,

pe drumuri unde doar zăpadă vede.

Iar alții spun că ar veni Ajunul.

Asta o cred, e scris în calendare

și în Ajun, durerea nu mai doare -

printre ghețari o duce Moș Crăciunul.

Mai bine-ar fi să nu ascult tot timpul

cum alții spun că-i soare sau zăpadă,

să-mi fluier gândul și să-l las să vadă

că doar în el se schimbă anotimpul.

Hei, gândule, e frig acum în tine,

dar prin nămeți Crăciunul încă vine.

Amintiri de iarnă

Să ningă iarna toată

cu stropi de cer zglobii,

ca-n timpul de-altădată,

când mai eram copii

și târâiam pe dealuri

o săniuț-albastră,

să ningă pe coclauri

cu veselia noastră.

Să ne lipim de geamuri

iar nasul în Ajun,

ca să-l vedem prin ramuri

venind pe Moș Crăciun,

să-i pregătim pe masă

și lapte, și merinde,

să ne-adunăm în casă

și s-ascultăm colinde.

Iar când venim de-afară,

s-adulmecăm din tindă

miros de scorțișoară

și pâine aburindă.

Cu lacrimi îți dai seama

cât îți era de drag

s-o vezi mereu pe mama

cum te așteaptă-n prag.

Să ningă iarna toată

cu stropi de cer zglobii

și-acum, ca altădată,

să fim din nou copii.

Supărări de spiriduși

La Pol ninge tare frumos

și fulgi râd pe cer, jucăușii,

dar Moșu-i grozav de nervos -

l-au scos din răbdări spiridușii.

Sunt harnici, ce-i drept, și voioși,

fac treabă pe brânci nopți și zile,

da-s tare de tot sperioși,

sensibili ca niște zambile.

Acum, când e Moșul grăbit,

căci vine îndată Ajunul,

micuții s-au pus pe bocit

și nu mai muncește niciunul.

-Ce-i, frate, cu voi, ce-ați pățit? -

i-a luat Moșul de dimineață.

-Răspunderea ne-a copleșit

și nu mai putem face față.

Tot anul muncim, cum ne știi,

să-ți umplem enorma desagă

din care primesc jucării

copiii din lumea întreagă.

Dar puștii de azi nu mai țin

la cărți, cai de lemn, trotinete;
ne cer telefon cu touchscreen

și laptop, iPod și tablete.

Tot puștiu-i acum competent

și-nvață IT din pruncie,

doar noi nu suntem la curent

cu ultima tehnologie.

Te-am tot cicălit, ani la rând,

să ne mai trimiți pe la școală.

Ei, spune, acum ce-ai de gând?

Desaga cea mare e goală

și sute de mii de copii

te-așteaptă, ca-n zilele bune,

să-mprăștii din sac jucării.

Ce faci tu acum, Moș Crăciune?

Știind Moșul că-i vinovat

și vrând să rezolve problema,

un gând i-a venit, nesperat:
-Ia stați! Ascultați stratagema!

Nu-i cazul deloc să fiți triști,

căci am rezolvarea pe masă:

chiar mâine v-aduc specialiști

în tehnici de ultimă clasă

și-n cel mult o lună veți ști

să faceți, ca nimeni din lume,

tot felul de noi jucării

de nu le pot spune pe nume.

Deci luați-vă inima-n dinți,

puneți-vă burta pe carte

și nu mă mai scoateți din minți,

că vreau, de Crăciun, s-avem parte

(știind că sunteți silitori)

de cele mai cool sărbători.

Ai pipăit prin pietre

Ai scormonit prin vise, s-alungi aripa care

s-a-nchis, de la o vreme, în pumn răzbunător

și ți s-a-nfipt în tâmplă, crezând că nu te doare,

dar a sădit pădure de răni. Și toate dor.

Ai pipăit prin pietre, s-o afli pe aceea

din care fericirii statuie să-i cioplești

și ți-a surâs din toate, cu lacrimi, Galateea.

Dar dalta sapă-ntruna - ți-e frică să te-oprești.

Ai căutat amarnic, în zeci de lexicoane,

acel cuvânt de taină în care să ascunzi

pentru mai multe veacuri seninele oceane

și-n pacea din adâncuri, râzând, să te scufunzi.

În apă și în piatră ai vrut să-ți faci palat,

dar nici măcar o dată spre cer nu te-ai uitat.

Oraș cu tei și trandafiri

De veacuri, într-un nord de Românie,

din vremuri vechi spre timpurile noi,

croit pe un altoi de veșnicie -

un nume-n trupul țării : Dorohoi.

Oraș al meu, născut între coline,

istoria te-a traversat mereu,

dar lacrima ce-a-nmugurit în tine

ți-a-ntins cărare către Dumnezeu.

Aici, chiar Ștefan și-a lăsat cuvântul -

lăcaș de rugăciune-a ctitorit

și ți-a apropiat de cer pământul

pe care-n vremi de aur a pășit.

În noaptea tainică de primăvară,

când în parfum de tei te-ai îmbrăcat,

încă răsună-n tine o vioară

pe care un Enescu a visat.

Iar azi, când buzunarele ți-s pline

de trandafiri și râset de copii,

oraș al meu, născut între coline,

ești veșnic viu în ochii noștri vii.

Du-mă, iarnă...

Du-mă, iarnă, peste lume,

într-o țară fără nume,

unde șade-o zână bună

care de pe cer adună

toate tainele din stele

și-apoi suflă peste ele, 

lângă suflet să le-aștearnă.

Du-mă, iarnă!

Du-mă, vântule haihui,

într-un loc al nimănui,

unde să zâmbesc mereu,

să-mi fac cuib în curcubeu,

ca să nu-mi mai dea de urmă

lacrimi care-n pleoapă scurmă

și mă-ndoaie spre pământ.

Du-mă, vânt!

Ia-mă, crivăț, pe-o aripă

și mă zboară într-o clipă

până dincolo de noapte,

să miros cireșe coapte

și să-mi vină la ferești

ursitoarea din povești,

să-mi ursească să mai cânt,

să mut cerul în cuvânt.

Du-mă, iarnă, du-mă, vânt!

Ce fel de iarnă?

Ce fel de iarnă-i asta-n care gândul

nu-și mai găsește loc pe nicăieri,

iar casa ta și-a încuiat intrândul,

ținând captive zilele de ieri?

În ce fel nu mai ninge cu ninsoare

și cad pe foi silabe zdrențuite,

fugare din castele bântuite,

ce nu-și mai află rost sub niciun soare?

Ce fel de hibernală cotoroanță

a alungat din fulgi vremelnicia

și-a confiscat, râzând, copilăria

care-nchidea sub pleoapă o speranță?

Ghețari au tâlhărit zarea săracă,

dar a rămas în tine un „Și dacă?”

Motive

Ai zice că nu-i asta iarna-n care

busola ta cu tine-i de acord,

tot arătându-ți drumul către Nord,

când tu doar Sudului îi dai cărare.

Ai crede că s-a demagnetizat

planeta-n care ți-ai depus iubirea

și zborul tău s-a cam pierdut cu firea,

dându-i speranței șah, urmat de mat.

Și ce motive ai putea avea

să crezi, în iarna asta, altceva?

Dorința Moșului

Într-o seară-nzăpezită,

în odaia încălzită,

Moș Crăciun cu părul nins

stă și el puțin întins.

Este rupt de oboseală

și l-ar lua o ațipeală,

și-i atât de bine-n casă...

Haide, Moșule, hai, lasă,

dormi și tu un ceas sau două,

uite, nu-i nici ora nouă

și-ai atâția spiriduși

hărnicuți și jucăuși,

numai buni de pus la treabă,

haide, dormi, nu-i nicio grabă!

Dar, exact în clipa-n care

a căzut Moșu-n visare,

val-vârtej intră-n odaie

însuși Moșul Nicolae,

supărat nevoie mare :

-Ia te uită ce-ntâmplare!

Văd eu bine, Moș Crăciun?

Dormi 'nainte de Ajun???

Eu am fost prin lumea toată

și-am lăsat în orice gheată

dulciuri și jucărioare.

Și tu - nani, frățioare!!

Buimăcit și rușinat,

Moș Crăciun sare din pat.

-Nu dormeam, ți s-a părut!

Mă gândeam la ce-am făcut

ca să pregătesc mai bine

sărbătoarea care vine :

sania am reparat-o

și cămașa mi-am strâmtat-o

(că, trudind atâtea zile,

am slăbit vreo șapte kile);

renii i-am hrănit vârtos,

ca să zboare mai frumos;

sacul mi l-am peticit, 

căci era cam zdrențuit.

Mă trezesc zilnic în zori

și citesc mii de scrisori

(și-ți spun, frate, e durere

cam ce pot copiii cere!).

Am făcut aproape tot

și-s trudit de nu mai pot;
altceva nu-mi mai doresc,
decât să mă odihnesc.

Du-te tu la tine-acasă

și să dorm puțin mă lasă,
fiindcă altfel, țin să-ți spun,
am s-adorm chiar în Ajun!

O scrisoare către Moșul

-Mami, vrei cumva să-ți spun

ce i-am scris lui Moș Crăciun?

Uite cum am început:

„Moșule, eu te salut!”

Apoi, i-am mărturisit

(fiindcă știi că sunt cinstit):

„În tot anul ce-a trecut

de când nu ne-am mai văzut,

din câte-mi aduc aminte

n-am fost chiar foarte cuminte,

am fost cam... așa și-așa...

Dar eu cred că ai putea,

Moș Crăciune mult iubit,

să ierți tot ce am greșit

și să fii sigur că eu

am să te ador mereu!”

Apoi, mami, stai să vezi

ce-am mai scris. Nici n-ai să crezi:

„Moșule, eu știu c-ai vrea

să mă răsplătești cumva

fiindcă-n foarte multe dăți

am fost plin de calități.

Dar eu vreau deschis să-ți spun:

de plăcere am fost bun,

nu ca să-mi aduci tu mie

mult visata jucărie -

acel Lego despre care

ți-am mai scris într-o scrisoare.

Dac-așa mult îți dorești,

totuși, să mi-l dăruiești,

cu plăcere-am să-l primesc,

fiindcă n-aș vrea să-ți răpesc

fericirea de a-i da

unui copilaș ceva.

Eu te-aștept cu bucurie

și fără vreo jucărie,

să mâncăm pe săturate

prăjituri însiropate.”

Ia zi, mami, dac-ai fi

Moș Crăciun, tu ai veni

la un băiețel ca mine?

Haide, spune, nu te-abține!

Ai căutat

Ai căutat departe, la margine de lume,

un țărm mai singuratic, o mare fără nume

în care tot înghețul din tine să se-nece,

topind zăpada frunții și dându-i drum să plece.

Ai căutat aproape, în margini de pădure,

o ceată ne-nfricată de lotri, ca să-ți fure

ceasornicul pe care un minutar nebun

și-a-mpotmolit rotirea 'nainte de Crăciun.

Ai pipăit departe, la margine de zare,

părerea unui zâmbet. Și ți-ai croit cărare.

Pe cărări de vrajă

La ce visezi, copile, pe-nserat,

când ochii tăi albaștri-mbracă stele

cu rochii lungi de zâne mititele

și s-a deschis tărâmul fermecat?

La ce te poți gândi, copile, când

doi unicorni cu raze de zăpadă

vin la pătuțul tău ca să te vadă

și să te ducă-n lumea lor zburând?

Ce ți-ai dori, copile, când zâmbești

și în mânuță strângi un colț de Lună

care-ți șoptește tainic „Noapte bună”

și te trimite-n vise cu povești?

Când noaptea pe cărări de vrajă vine,

ia-mă, copile,-n lumea ta cu tine!

O hibernală întâmplare

S-o fi-ntâmplat ceva cu-această iarnă

în care ninge cu tristeți acide

și fulgi cu aripi de efemeride

în rime reci înghețul și-l răstoarnă.

S-o fi-ntâmplat ceva cu iarna noastră

în care ninge fără ocolișuri,

iar hohotele ies din ascunzișuri,

de râs, de plâns, de noapte grea, albastră.

Ce să se fi-ntâmplat cu noi, ce oare,

ce ghețuri ne mărșăluiesc prin minte,

de s-au înzăpezit pe cer cuvinte

și nici măcar „iubesc”-ul nu mai doare?

Această hibernală întâmplare... 

Noapte cu zâne

E noapte albastră și ninge întruna,

o lacrimă albă atârnă de-un ram,

în cerul ei magic, senin râde Luna

spre două năsucuri lipite de geam.

E noapte de vrajă și ninge cu zâne,

steluțe de-argint poposesc la ferești

și-n urma lor, zâmbet de taină rămâne

pe fețe iubite cu ochi de povești.

Zăpada îmbracă o casă în care

spre stele surâd doi copii fermecați

și-n visele lor cade prima ninsoare,

purtând printre nori unicorni aripați.

Trec iarăși pe ceruri luceferi-fantasme.

E noapte albastră și ninge cu basme.

La mulți ani, Andrei!

Băiețel cu ochi de stele,

zâne bune, mititele

la fereastra ta să vină

cu ninsoare de lumină,

să-ți vegheze visele, 

să-ți sărute genele,

să-ți aducă veselie,

zâmbet, joacă și magie.

Băiețel cu ochi de soare,

lasă-ți aripa să zboare,

bucuriei să-i faci casă

în povestea ta frumoasă.

Să fii bun și fericit!

La mulți ani, copil iubit!

Cioburi de ninsoare

Ninge-n tot și ninge-n toate,

ninge fără doar și poate;

printre cioburi de ninsoare

toate dor și tot te doare.

Ninge de la a la zet, 

viscolește-n alfabet -

literele spulberate

au uitat să scrie „poate”.

S-a deschis sub talpă hăul,

râde lângă ștreang călăul

și-n ceaune, mătrăguna

morții i-a plătit arvuna.

Ți-a-nghețat pe frunte luna.

Prin anotimpuri

Când râde primăvara printre stele,

grădina se îmbracă-n lăcrămioare

și Cosânzene-n rochii de lalele

așteaptă Feți-Frumoși cu ochi de soare.

Când vara cântă cu cireșe coapte

și cerul își pictează curcubeie,

înmiresmează teii calda noapte,

iar visele te plimbă-n Căi Lactee.

Când toamna printre ploi mărunte plânge,

din ramuri zboară frunze speriate,

cocorul aripa de dor și-o strânge

și pleacă, trist, în țări îndepărtate.

Dar vine iarna și-ntristarea trece,

colindele renasc în noi Ajunul

și, cu năsuc lipit de geamul rece,

copiii își așteaptă Moș Crăciunul.

Prin anotimpuri ceasul se strecoară

și râde iar prin stele-o primăvară.

Ucidere ucisă

În tainica poveste-a iernii tale

s-a strecurat un vis de nu știu unde,

prin labirint de-omăt născându-și cale,

menind dezgheț zăpezilor imunde.

I-ai tot oprit, încrâncenat, avântul,

ți-ai apărat de stele sihăstria

și-ai refuzat silabelor cuvântul

ce te-ar fi înfrățit cu veșnicia.

Știindu-te prin veacuri repetent

la scrijelit iubiri pe culmi alpine,

te-a-nfricoșat dezghețul iminent,

cu tot șuvoiul revărsat în tine.

Dar visul, izvorât din pol opus,

s-a îndreptat o clipă spre abis,

apoi s-a-naripat spre tot mai sus,

sfidând sentința de-a se ști ucis.

Amnistia ceasului

Noapte de zăpadă, noapte de magie,

cer râzând albastru, stele călătoare,

case zgribulite, pașnică ninsoare,

minutar oprit în copilărie.

Tot mai vie-i vremea când râdeai spre Lună,

construiai din vise oameni de zăpadă

și-așteptai să vină zânele-n livadă,

să-ți presare-n gene taina lor nebună.

Încă te mai bucuri renăscând Ajunul

lâng-un brad în care îngerii mai vin

și-i găsești iubirii un nou sinonim,

deschizându-ți poarta și chemând Crăciunul.

Ceasului bezmetic îi ceri amnistie.

Noapte de zăpadă, noapte de magie.

Fata fără nume

Trăia odată, într-un colț de lume, 

o fată oarecare, fără nume,

cu ochi verzui și cu pistrui pe gât,

care avea un singur vis și-atât :

să-ntâmpine oricare dimineață

cu zâmbetul înmugurit pe față.

A încercat mereu să fie bună -

a râs la Soare și-a zâmbit la Lună,

i-a-nveselit pe toți din preajma sa

atunci când viața le părea prea grea.

Greșeala ei, din toate cea mai mare,

a fost că și-a ascuns orice-ntristare,

a râs mereu, chiar când a suferit,

iar plânsul i-a rămas neauzit,

fiindcă și-a șters privirea și-a glumit.

Dar într-o zi, când o durea prea tare,

a hotărât că trebuia să zboare -

a strâns în buzunar un pumn de stele

și din cuvinte a făcut castele,

în care-a pus o lume de magie,

de zâmbete și de copilărie.

A transformat tristețile ei toate

într-un mănunchi de stele colorate

și a făcut din ele curcubeu,

din care să-și ia zâmbetul mereu.

Iarna pumnului de gheață

Noapte de zăpadă, noapte de magie,

cer râzând albastru, stele călătoare,

case zgribulite, pașnică ninsoare,

minutar oprit în copilărie.

Tot mai vie-i vremea când râdeai spre Lună,

construiai din vise oameni de zăpadă

și-așteptai să vină zânele-n livadă,

să-ți presare-n gene taina lor nebună.

Încă te mai bucuri renăscând Ajunul

lâng-un brad în care îngerii mai vin

și-i găsești iubirii un nou sinonim,

deschizându-ți poarta și chemând Crăciunul.

Ceasului bezmetic îi ceri amnistie.

Noapte de zăpadă, noapte de magie.

(Des)cântec de pasăre amară

Pasăre lunatică,

pasăre văratică,

moaie-ți aripa în stele,

fugi de visurile rele,

moaie-ți aripa-n lumină,

smulge-te din rădăcină,

pasăre închisă-n vină.

Scutură-te de ninsoare,

aruncă-ți zborul spre soare

și te du la ursitoare,

roagă-i inima-nghețată

să te mai urseasc-o dată.

Nu muri bezmetică, 

pasăre lunatică, 

pasăre văratică!

(Des)cântec de noapte

Și-am plecat pe-un drum,

prin ierburi de fum,

dis-de-dimineață,

cu fruntea de ceață.

Și-am plecat departe,

unde se desparte

dragostea de moarte.

M-am dus și m-am dus

sus și tot mai sus,

unde doruri nu-s,

unde-i doar lumină

și cer fără vină.

Și m-am rupt de noapte,

am fugit din șoapte,

și m-am rupt de stele

prinse-n joc de iele.

Du-te, beznă deasă,

du-te și mă lasă,

du-te peste zare,

ascunde-te-n soare,

îneacă-te-n mare,

pierde-te-n zăvoi,

dă-mă înapoi!

Inimă-n șotron

Un om s-a-mpotmolit într-o răscruce

și patru căi i se deschid în față -

una spre ieri, una spre dimineață,

una spre-nalt. Și-a patra, unde duce?

Se uită omu-n jur, nehotărât,

nu izbutește una să aleagă,

gândindu-se că viața lui întreagă

a mers pe-același pașnic drum și-atât.

Îi pare mai ușor drumul spre ieri,

căci îi cunoaște fiecare piatră,

iar mâinele - cărbune nou în vatră -

poate fi râs sau poate fi tăceri.

Spre-nalt nici nu-ndrăznește să privească -

se simte mic, nevrednic de lumină,

captiv în ne-mblânzita rădăcină
ce nu-i îngăduie să se mai nască.

Răscrucea îl împinge mai departe,
dar el se teme să mai fac-un pas,
uitându-se mereu spre ce-a rămas
în urma lui - capitol vechi de carte.

Nehotărât, bolnav de neputință,
înspăimântat de mâine și de cer,
ridică omul fruntea și-n eter
își urlă renăscuta lui voință.

Cu pumnu-n care-a-nchis muritul ieri,
și-aruncă inima spre-a patra cale
ce s-a deschis în fața vieții sale,
spre veșnicie sau spre nicăieri.

Curajul lui a zămislit răsplată -
un zâmbet desenat pe-un ochi de fată.

Un om de zăpadă

O iarnă de-nceput. Un nins om de zăpadă

creștea, însingurat, în mijloc de livadă.

Sclipiri de fulgi molatici se învârteau haihui,

iar omul de zăpadă gândea la moartea lui.

În jurul său, cu ramuri de promoroacă rară,

își așteptau copacii promisa primăvară;

purtându-și tinerețea sub țurțurii din floare,

întâmpinau înghețul visând mereu la soare.

Doar pentru el, lumina săgeți urma să cearnă,

menite să ucidă zăpada lui de-o iarnă.

Și sta, tăcut și singur, pierdut ca un sihastru,

împovărat de cerul ce-l apăsa, albastru.

Dar într-o zi, în toată ninsoarea lui amară,

o fată de zăpadă cu ochi de primăvară

a regăsit în neaua din el tristețea ei

și a deschis spre soare bezmetice alei. 

Andrei

Cu năsucul înghețat 

și un aer vinovat,

Andrei năvălește-n hol

cu hăinuța mototol,

încălțările murdare

și ghiozdanul rupt cam tare.

Iar Simina, cum îl vede,

drept la mama se repede :

-Mami, vino, dacă vrei,

să vezi cum arat-Andrei!

El îi strigă, cam posac :

-Pârâcioaso, ce-am să-ți fac!

Dar apoi, luându-și seama

c-ar putea să-l certe mama,

schimbă vorba repejor,

bâțâind dintr-un picior :

-Mami, hai să-ți povestesc

ce-am putut eu să pățesc!

Nici prin gând nu-ți poate trece :

am luat astăzi trei de zece!!!

La română, la franceză

și pe tema la engleză.

Nu-i așa că-s tare bun?

Și mai am ceva să-ți spun :

am dat la mate' lucrare

și m-aștept la notă mare!

Mami, cât de mândră ești

fiindcă-ți dau atâtea vești?

Dar Simina nu se lasă

și-l întreabă, cam ciudoasă :

-Bine, ești deștept, băiete,

dar de ce ai apă-n ghete

și ghiozdanul de ce-i rupt?

Spune, haide, că te-ascult!

Înecat de supărare

și gândind la răzbunare,

băiatul e nevoit

să explice ce-a pățit

și-ncepe-n viteză mare :

-Să vezi, mami, ce-ntâmplare :

în timp ce veneam spre casă

(gândindu-mă ce frumoasă

ești tu, mamă, și ce mult

îmi mai place să te-ascult),

am alunecat deodată

pe o baltă înghețată.

Și mi-am și lovit un os,

dar mă știi că-s curajos

și n-o să fac hărmălaie
pentru orice vânătaie,

chiar dacă mă doare rău,

fiindcă uite-așa sunt eu -

îmi alung durerea-ndată,

ca să nu fii speriată.

Și-ți mai pun doar o-ntrebare :

știi cât te iubesc de tare?

Când a-nceput

Când a-nceput să ningă, ai început să râzi,

topind pe buze calde crâmpeiele de cer

și ai uitat o clipă de-armatele de gâzi

ce străjuiesc de-o vreme ocolul tău stingher.

 Când a-nceput să ningă, ai început să speri

că, în atâta albă și darnică ninsoare,

se va ascunde, poate, întunecatul ieri

și va lăsa luminii măcar un ciob de zare.

Când a-nceput să ningă, copil, ai așteptat

să-ți fugă de sub frunte hulpavul eșafod

ce-a pus sub ghilotină tot visul nevisat,

înșiruind cărare de stele în exod.

Ai râs și-ai așteptat zăpada să te-atingă,

strigoii strecurați în tine să-i învingă.

Frumoasă a fost clipa când a-nceput să ningă...

Omul crescut în grădină

-Mami, mami, n-o să crezi!

Vino repede să vezi!

A crescut azi în ogradă

un om mare de zăpadă!

strig-Andrei, proaspăt trezit

și grozav de fericit.

-Zău, Andrei? râde Simina,

admirând și ea grădina,

bucurându-se să vadă

prin geam, omul de zăpadă.

Drept să-ți spun, n-am priceput :

cum adică „a crescut”??

Doar nu-i nici copac, nici floare,

ca să „crească”, frățioare.

Dar băiatul, enervat,

îi strigă : -Ai terminat?

Eu știu bine ce vorbesc :

în grădină, toate „cresc”.

N-ai văzut că-n loc de nas

are-un morcov lung și gras?

Iar în loc de ochi, ce crezi?

Are două mere verzi,

gura-i tot un măr, dar roșu

și în loc de nasturi, moșu'

are nuci, vreo două-trei.

-Ia mai lasă-mă, Andrei!

Ce, tu vrei să spui că omul

a crescut cum crește pomul,

cu crenguțe și tulpină,

cu fructe și rădăcină??

-Dacă vrei să știi, Simina,

chiar eu i-am pus rădăcina :

am lăsat ieri în ogradă

un bulgăraș de zăpadă

și-am vrut să iasă din el

un om alb și mititel.

Uite că s-a-ndeplinit

exact ceea ce-am dorit

și, fiindc-a nins așa tare,

omul s-a făcut mai mare.

Vezi, fetițo? Nu-s povești!

Mami, tu de ce zâmbești?