Lasă-mă să ning

Lasă-mă să ning dacă sunt iarnă,

să mă-nzăpezesc sub o lucarnă,

să pun între mine și afară

geamuri duble, și-ntre ele – seară.

Când nu mă mai vrea nicio ninsoare,

lasă-mă să mă-nvelesc în mare,

să scufund corăbiile pline

cu ghețarii adunați în mine.

Nu-mi lua nici noaptea, când sunt noapte

într-o săptămână ruptă-n șapte,

nici mirosul de plăcinte coapte

presimțit în aburul de lapte.

Și Crăciun, și întâmplări cu iele,

toate-s anotimpurile mele -

chiar dacă mi-e frig și mi-e pustiu,

nu pot fi numai ce-aș vrea să fiu.

Spune-i

Du-te la ea și spune-i că e toamnă,

că plouă ochi de soare în grădină

și pacea lor de miere îi condamnă

pe trandafiri să fure din lumină.

Fă-o s-audă cum îți cresc în mână

îngeri brumați din alte calendare

în care numai ea era stăpână

și apa era vie în izvoare.

Du-te și spune-i că-i așa frumoasă

cum nicio toamnă n-ar putea să fie,

că doar la ea în suflet ești acasă

și fără voi, pădurea e târzie.

Dacă l-ai iubi

Dacă l-ai iubi cu verile din tine

timpul ar ploua cu ore fără chei,

s-ar întoarce-n matcă mierea de albine

și-ar fugi prin voi copiii-dumnezei.

Liniștea și-ar sparge măștile de gheață

și le-ar arunca într-un pahar cu ceai,

s-ar spăla cu cer fântânile pe față

și s-ar coace-n voi cireșele de mai.

N-ar mai ști corăbii cum să se scufunde

în oceane-n care moartea ar muri

când în răsărituri teama n-ar pătrunde

 iar în voi tăcerea nu v-ar mai vorbi.

Poezie simplă

M-am scuturat de toamnă toamna asta

cum nopțile se scutură de rouă

și mi-am trimis tăcerile să plouă

peste salcâmi bătrâni jucând canasta.

Se-agață de ferestre dimineața

cu pioleți de soare, ca-ntr-o vreme

când alte dimineți scriau poeme

și-un vis albastru le scria prefața.

E aerul senin și fără vină

ca o mirare de copil cuminte

care te face să-ți aduci aminte

că s-au trezit gutuii în grădină.

Un pui de cer se joacă în fântână

iar timpul a ieșit și el pe-afară -

s-a zăpăcit, crezând că încă-i vară.

Aș vrea ca toamna asta să rămână.

Exil

S-au transformat în scorburi secundele din mine

și m-au ascuns în trunchiul unui copac-soldat

crescut într-o răscruce cu gust de mărăcine

din care niciodată războiul n-a plecat.

Mă cercetează cerul la câte-o rugăciune

și-mi pipăie pe umeri, cu degetele reci,

fâșiile de aripi cu margini de tăciune

în care se agață păduri fără poteci.

Îmi crește câte-o iarnă pe orice-ncheietură

și-n sânge-mi sapă șanțuri un calendar nebun,

mă urmăresc peroane din care trenuri fură

mirosul de scriptură din seara de Ajun.

Din când în când, prin frunze se mai oprește vara

să-mi potrivească ceasul oprit, bolnav de spini.

Eu mă întorc în ramuri și-mi tai sub frunte scara,

și emigrez cu mine în alte rădăcini.

Dacă Dumnezeu

Dacă Dumnezeu ar fi acum copil,

toți soldații lumii ar juca șotron,

desenând războaie-n câmpuri de carton

și plecând spre vise-n somnoros exil.

N-ar mai trece fruntea niciun pas de ploaie

și-ar veni înghețul numai în ogradă,

a izvor de munte-ar mirosi-n odaie

și a înger care n-a-nvățat să cadă.

Cerul ar muta Pământul mai aproape

ca să-l ia tovarăș la albastra joacă,

păsări de-ntuneric ar fugi din ape

și-ar rămâne perna de coșmaruri seacă.

Dacă vin colinde și vestesc Ajun

iar în curte râde câte-un om de nea

și se naște vara-n florile de prun,

cred c-a fost copil și Dumnezeu cândva.

Aripi mute

De dragul ei, te-ai prefăcut în mare

și ți-au crescut sub valuri rădăcini,

ai prins în scoici secundele de sare

din timpul secerat de zei străini.

De setea ei, te-ai prefăcut în munte

și ai băut fântâni întregi de cer

ca să-i alungi apusul de pe frunte –

din tâmplă până-n tâmplă temnicer.

De dorul ei, ți-s aripile mute,

nu te mai vor, sau poate le-ai uitat

într-un pustiu cu margini neștiute

din care nicio iarnă n-a plecat.

Cu noaptea-n palmă răscolești icoane,

dar sfinții între rame se închid

și ceasuri evadează din cadrane,

și viața se ascunde într-un rid.

Dor

Mi-e dor să merg cu Dumnezeu de mână

ca-n verile în care eram soare

și ochii se sfințeau a sărbătoare

în fiecare zi din săptămână.

Gândind Ajunuri noi în calendare,

treceam prin toamne fără să mă plouă

iar primăvara-mi ascundea în rouă

fântâni de cer cu păsări călătoare.

Creșteau, în ceasul pleoapelor închise,

lumini de stele rupte în crâmpeie

pe care le-agățam în sfori de zmeie

și le-adunam în cufere de vise.

Mi-e dor să merg cu Dumnezeu de mână

ca-n zile-n care nu știam de noapte

și tata mi-aducea cireșe coapte

și mă credeam pe vara mea stăpână.

Două ploi

Ne-a băut o ploaie însetată

toate mările închise-n noi

și ne-a dus pe-o zare neumblată,

și ne-a transformat în două ploi.

Am plouat de-atunci în lumi străine –

eu, pe-un strat de Lună fără cer,

tu, pe-un vârf de munte fără mine,

iar ce-a fost-ul s-a-necat, stingher.

Nu mai știm nici noi povestea noastră,

s-o fi rătăcit pe undeva,

într-o respirare pe fereastră

sau în liniștea dintr-o perdea.

S-a lăsat o pace nouă-n lume

de când norii s-au făcut fântâni,

iar tăcerea nu mai are nume,

și miei liberi iar se nasc în stâni.

Rug de noapte

Nu vreau să mă gândesc la tine, noapte,

nu vreau să-mi fii stăpână de pe-acum,

când mai miros livezi a mere coapte

și ape vii își fac prin munte drum.

Sunt iarnă câteodată, și pe ramuri

îmi cântă numai păsările-ceas,

dar mânjii mei aleargă fără hamuri

în calendare fără bun-rămas.

Când suferă fântânile de sete

iar în găleți pustii se scrie vânt,

Ajunuri nasc colindători în cete

și îngeri noi coboară pe pământ.

Ai vrut să pui peceți și-ncuietoare

copilului care mai râde-n mine.

Te ard pe rug și te arunc în mare

și nu mai vreau să mă gândesc la tine!

E toamnă

E pace peste zare și e bine,

bucăți de toamnă cad printre scaieți;

pe insula care plutește-n mine

un cal albastru paște dimineți.

Mai bate câte-un clopot pe un munte

să cheme îngerii din cerul lor

și să-i așeze pe un colț de frunte

care-a uitat că zboru-i pentru zbor.

Lumina mai coboară în fântână

să-și odihnească ochii fără trup

și-apusul scris cu litere de mână

se-ntoarce-n streșini ca un roi în stup.

Un pui de stea se-alintă în izvoare

și se-nvelește cu argintul viu.

E toamnă și e liniște-n pridvoare,

iar umbrele de nuc nu mă mai știu.

Altunde

Tot mai des pământul își deschide ușa,

fără să întrebe cine bate-n ea

și la câte ceruri s-a-nchinat cenușa

și pe câte ceruri a căzut o stea.

Palma din adâncuri tot mai des se-ntinde

ca să-i ia acasă pe colindători

când li se sfârșește grâul din merinde

iar pe cerul frunții se pornesc ninsori.

Se termină timpul în cireșe coapte

și în toți soldații care nu mai pot

să își poarte singuri ranița cu noapte

și se duc altunde, cu război cu tot.

Unul câte unul, cad bolnavi copacii,

scrijeliți de zile cu flămânde guri,

dar pământu-i cheamă, adunându-și vracii

să-i tămăduiască în alte păduri.

Și iar vine toamna

Pe urma pierdută a pasului ei

nu-i vară pe lume și ceru-i minciună,

bucăți de-ntuneric pasc floarea de tei

și iar vine toamna, și iar nu e lună.

Îți numeri bătăile inimii rar,

dar una lipsește, s-a dus la culcare;

cresc urme de unghii pe albul de var

sub rama în care apune o floare.

Plămânii nu vor să mai fie soldați,

refuză să lupte cu aerul rece

iar umerii cad – doi copaci retezați

prin care doar frigul de noapte mai trece.

Ți-e singură perna cum n-ai fi crezut,

ți-ar spune un plâns, dar nu știe să-l spună.

O urmă pierdută te ține pierdut,

și iar vine toamna, și iar nu e lună.

Poezia

În tine cresc prea multe anotimpuri –

nu mai încapi cu mine-n calendare

și obligată sunt ca în răstimpuri

să te aduc ofrandă în altare.

Nu-mi ești nici cruce, nici blestem, nici pace,

nu știu în care munte ți-e izvorul,

dar când sunt iarnă și pustiul tace

ești aripa care mă-nvață zborul.

Îmi porți zăpezi și macii din grădină,

ești casa mea și colțul meu de stâncă

și când te-arunc în lume fără vină,

tu iartă-mă și stai cu mine încă.

Te rupi din mine și te faci culoare

de curcubeu scăpat din colivie;

ești ce m-aș vrea, și cât de rău îmi pare

că doar te nasc, și nu-s eu poezie.

Singur

Mai stai de vorbă, Doamne, și cu mine

să-mi spui ce faci în cerul Tău ascuns,

cine te-ntreabă dacă-Ți este bine

când greul Tău rămâne nepătruns.

Te doare și pe Tine când părinții

se fac mai mici și-apoi se duc pe rând,

când aripile lor le poartă sfinții

și prin copii trec zilele plouând?

Cu cine plângi când noaptea Ți-e prea mare

și crește-n jurul Tău numai pustiu,

când curg în oameni ierni fără ninsoare

și clopotele cheamă a târziu?

Ai pus în noi și pace, și povară,

ne-ai dat fântâna-n care Tu Te vezi

și vise, să ne vindece de seară.

Dar spune-mi, Doamne, Tu la ce visezi?

Floare de soare

De unde începe în tine o vară

și unde se-ntoarce un vis de ninsoare

când puntea s-a rupt peste apa amară

și ceasul e gol, și târziul te doare?

E marea acum în apus rană vie

și plânge pe țărm un copil de-altădată;

nisipul să-i mângâie pașii nu știe –

sub tălpi îi îngroapă tăcerea sărată.

Mai crește în oameni pustiu câteodată,

mai cad aripi rupte în sârmă ghimpată,

mai mor dimineți în cafeaua fierbinte

și liniștea-i albă, și-ți sapă în minte.

Pe drumul din tine e iarnă devreme.

Dar drumul nu tace, mai știe să cheme

și-n mijloc de suflet, pe țărm cu ninsoare

în păr de copil e albastru de mare.

În mijloc de suflet – o Floare de soare.

Totuna

În vremea asta dintre calendare

de lume și de tine ești străină –

pădure prefăcută-n rădăcină,

uitată pe un munte fără sare.

Când nu te-ai mai văzut de-atâta seară,

ai rupt cărarea friguroasă-n două

ca jumătăți de zi în care plouă

și-n care a murit o primăvară.

Deasupra zărilor, cerșește Luna

un colț de cer pe care să răsară,

iar cerul s-a făcut ninsoare rară

sau început de nicăieri – totuna.

Demult

Știi, tată, a venit o toamnă

și mi-a bătut cu ploi în gând,

să i-l deschid când mă condamnă

s-aud tăcerile curgând.

Mi-a decupat din palme vara

și-a aruncat-o într-un râu

prin care trece, numai seara,

un cal nebun scăpat din frâu.

Creștea cândva în mine-o mare,

dar s-a pierdut într-un apus,

nisipul s-a ascuns în sare

și am uitat tot ce mi-a spus.

Știi, tată, iarăși toamna vine

și vara a fugit demult,

când norii m-au prădat de tine.

Și ploaia știe c-o ascult.

Plecare

Se duce iar vara, cocorii se duc,

se stinge lumina în frunza de nuc,

își leagănă merii povara și tac.

Livada-i bogată și ceru-i sărac.

În lan auriu grâul doarme stângaci,

prin somn îi trec zile cu roșu de maci

iar lame de seceri în sat se ascut

și morile-așteaptă, și cerul e mut.

Pădurea își crește copacii-soldați

de focul din sobe flămânde visați,

le curge prin crengi presimțirea de jar

și vântul îi strigă din cerul amar.

Se duce iar vara, și cade-n izvor

o umbră albastră și grea de cocor

în care un vis nu mai știe că-i viu.

Livada-i bogată și ceru-i târziu.

E pământul acesta

E pământul acesta un loc tot mai mic,

nu mai poate să-ncapă atâția copaci,

vine toamna, și brazii se duc spre nimic

și nu vrei să vorbești, și ți-e frică să taci.

Între două bătăi ale inimii trec

dintr-o tâmplă în alta vagoane de ploi

mirosind a târziu, mirosind a înec

și sub linii, soldații mai pierd un război.

O Fecioară își ține copilul la piept,

lumea-l cere, să-i pună coroană de spini

și prin sângele lui drumul trece nedrept,

și pe munte o cruce a prins rădăcini.

Sarea lasă pustii măruntaie de munți,

cerul tace în lanuri de grâu fără spic,

ceasuri albe își sapă cărări peste frunți...

Vine toamna, și brazii se duc spre nimic.

Când un copil

Când râde un copil pe țărmul mării,

minutele se-ntorc spre răsărit,

poveștile rămân fără sfârșit

și se oprește pasul înserării.

Castele de nisip așteaptă valuri

să lase scoici pe ziduri de o zi

și, prinse sub cupole străvezii,

se rătăcesc meduzele spre maluri.

Amiaza ațipește sub umbrele

rupând lumina albă în fuioare,

iar algele se dezgolesc de sare

și pun covor sub urme mititele.

Cu ochii prinși în zborul unui zmeu

care se zbate, amețit de soare,

aș adormi și m-aș preface-n mare,

să râdă un copil pe țărmul meu.

Liniște

Când marea într-o seară va tăcea,

se vor opri cuvintele o clipă

și-un pescăruș de gheață, undeva,

va-nchide o poveste sub aripă.

Nisipul va pleca de sub picior

ca să se-ntoarcă liniștit sub apă

și un apus va naște primul dor

pe care țărmul nu vrea să-l încapă.

În liniștea sfârșitului de zi,

un pescăruș va trece-n altă zare

iar când minutele vor adormi,

voi fi și eu atunci un val de mare.

Bucăți de ceas

Îmi număr toamnele din trei în trei,

să-mi pară că mă plouă mai puțin,

cum plouă via-ntr-un pahar cu vin

pe care simți că nu mai vrei să-l bei.

Ca într-un templu părăsit de zeu,

m-așez în mine și mă fac altar

pentru plecările din calendar,

și uit că-n fiecare zi plec eu.

Mă-mparte timpul în bucăți de ceas

pe care mi le-aruncă la gunoi

și-n ierni mă numără din doi în doi,

grăbind ninsorile care-au rămas.

Cu ora-n palmă, vreau să nu mai știu

că-n podul casei s-a făcut târziu.

Sf. Ilie către Sorin Poclitaru

S-au spus grămezi de lucruri despre mine,

mă tot invocă în altar părinții,

de am ajuns să cred că eu, vezi bine,

sunt cel mai răbdător dintre toți sfinții.

Da, știu, am toane, sunt capricios,

nu mă-nțelege niciun muritor,

dar cu tot calmul spun că nu-i frumos

ce-mi face un poet de prin Humor.

Îl înțeleg, că are pizzerie

și-ar vrea și clientelă pe terasă,

n-o fi așa o mare veselie

să-ți plouă-n cap și-n berea de pe masă.

Da’ omul ăsta zilnic mă trimite

pe unde-a înțărcat un mut o iapă

și-n alte locuri, mai... nepotrivite,

că cică îi dau eu prea multă apă.

Îmi scoate ochii că nu-s sfânt normal,

că nu respect iubirea din Scriptură!!

Da’ du-te, bre, la soare-n Taj Mahal,

dacă vrei dragoste pe uscătură!

Mai crede el că m-ar îndupleca

lovindu-mă cu post și acatiste...

Hai, lasă-mă cu astea, zău așa,

c-am râs cu lacrimi în vreo cinci batiste.

Ce post ții tu? Oricum ești la dietă.

Crezi că mă-nduioșează o salată?

Fă, omule,-o-nțelegere concretă:

tu să-mi dai folk, eu – vreme mai uscată.

Și dacă nu-mi vorbești pios degrabă,

te potopesc întreaga vară-n rate.

Acum te las, că am puțină treabă –

mă duc să mai inund vreo zece sate.

Țărm

M-a sărutat azi vara pe-o aripă

și mi-a lăsat în prag miros de mare

ascuns, cu amintirea lui de sare,

în zborul unui pescăruș de-o clipă.

Sub tălpi am îngropat nisip fierbinte

din care doi copii făceau castele,

și-adorm frumos, pe țărmul frunții mele,

ca să visez un mâine care minte.

Ascultă vântul

Ascultă vântul și închide ochii,

să poți vedea copilul care-ai fost

în verile când toate aveau rost

și curcubeie se plimbau pe rochii.

Cu suflet dinainte de păcate

întinde palma, ca să prinzi în ea

un dor de tine dintr-un colț de stea

în care bucurii găseai în toate.

Mai urcă-te-n cireșii din livadă,

și-agață-te de cer ca un hoinar;

cu visul tău de alb în buzunar

mai fă în curte oameni de zăpadă.

În pragul frunții cheam-o iar pe mama

să-i spui că te-ai lovit și că te doare,

iar ea să te dezgroape din ninsoare

când iarnă ești și te apucă teama.

Împacă-te cu marea și pământul

și fii copilul care-ascultă vântul.

Așteptând

Între noi nu mai circulă niciun tramvai,

s-a lăsat peste toate un fel de ceva

ca o umbră de ger dintr-o iarnă mai rea,

când pustiu era cerul și tu nu ningeai.

Au murit între stații fărâme din noi,

în prea multe morminte ne-am tot îngropat,

nu mai cresc alte aripi pe umerii goi

și la ora-nvierii am întârziat.

E banală povestea și suntem banali,

toți își poartă tramvaiele moarte în ei –

ne ascundem și noi printre mulți hibernali,

așteptând deziernarea din floarea de tei.