Și te întorci în tine ca un soldat rănit
de-atâtea anotimpuri albastre de femeie,
ți s-a lipit de umeri tot somnul nedormit
în care miezul nopții a scormonit tranșee.
În mijlocul de suflet ți-a răsărit ceva
ca un adânc de munte cu sarea înghețată;
ai vrea să crezi că nimeni n-a mai iubit așa
și pentru nimeni vara n-a mai murit vreodată.
Ai pus cândva urechea pe sânul ei cel stâng
s-auzi cum trece timpul cu ore de femeie.
Azi calendarul tace și orele te strâng,
și te întorci în tine ca-n ultima tranșee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu