Poveste

Se gândea c-ar fi meritat 

o moarte mai bună -

un accident neinspirat

sau o plimbare sub lună

cu final neașteptat,

sau orice altceva,

dar nu așa...

Rememora acum faptele:

mai întâi, și-a pierdut șoaptele,

printre care, în mod firesc,

și pe cea care-i zicea „te iubesc”.

Puțin mai târziu

a devenit cam zurliu,

spunând întruna „nu știu”:

„nu știu de ce”, „nu știu cum”,

„nu știu pe care drum...”

Apoi, într-o dimineață

s-a trezit

plin de gheață,

cu gândul amorțit

și-a văzut în oglindă altă față.

Doar în adânc, undeva,

inima

nu se lăsa nici ruptă:

„haide, luptă!”

Ce să lupți? Cu cine?

Dușmanul e-n tine;

ce te faci, 

cum să-l ataci?

Și, mai ales, cu ce,

când ți-ai rătăcit puterile

și ochii ți s-au închis

pentru orice vis?

Doar în adânc, undeva,

inima

se preface că vorbește:

„haide, trăiește!”

Ei, nu mai spune!

Halal înțelepciune

să trăiești fără șoapte, fără puteri,

fără să știi ce să ceri

și de unde.

Mai bine te-ai ascunde

într-o copertă portocalie

plină de veselie,

să creadă toți, cumva,

că-i veselia ta.

Și da - 

te-ai ascuns așa de bine,

încât ai crezut

că dușmanul din tine

s-a dat bătut.

Ura!!

Numai că uite, s-a-ntâmplat

c-a fost resuscitat...

Vai de mine!

Îți cere, răul, să te predai

și simți că nu mai ai

curaj nici să oftezi.

E timpul să capitulezi.

Dar în adânc, undeva,

inima...