Mi-am chemat tristețea în instanță;
a venit în rochie de seară,
ca să înțeleg cât o să doară
încercarea mea de cutezanță.
A privit în ochi, neprefăcută,
spre completul meu de judecată.
Mi-a șoptit atât: „Mai taci odată”
și-a rămas senină și tăcută.
Nici măcar n-a râs, ca mai mereu -
și-a pierdut umorul, mi se pare,
în această scurtă încercare
de a-i cere socoteală eu.
M-am gândit, uitându-mă la ea,
să o mituiesc cum se cuvine
ca să stea cât mai ascunsă-n mine,
și am invitat-o la cafea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu