N-am meritat!

Azi, prin curte, Mișulică

se foiește-n sus și-n jos.

E-un cățel cât o pisică,

dar e tare inimos.

Pe boticul lui de pluș

se tot plimbă lăcrimioare.

- Ce-i cu tine, cățeluș,

ce te doare-atât de tare?

- Ieri, Andrei s-a supărat,

fiindcă m-am plimbat haihui

cu Simina. Și-a țipat

că eu nu mai sunt al lui.

Și mi-a spus : „Când ți-a fost greu,

cine te-a încurajat

și te-a mângâiat mereu?
Mi se pare c-ai uitat.

Cred că m-ai cam folosit,

iar acum, când ți-este bine,

repede m-ai părăsit.

Vreau să pleci de lângă mine!”

- Da-i prietenul tău bun.

De ce nu i-ai spus nimic?

- Am tot încercat să-i spun,

să-i arăt și să-i explic

că țin foarte mult la el

și ne leagă lucruri multe,

chiar dacă-s doar un cățel.

Dar nici n-a vrut să m-asculte.

M-a uitat de tot, se pare,

pentru el, eu nu-s nimic,

dar, fiindcă-l iubesc prea tare,

mi-aș dori atât să-i zic :

„Nu poți spune că-s tâlhar

și bezmetic, și mișel,

făr-a mă lăsa măcar

să mă apăr în vreun fel.

Vrei s-arunci cu vorbe grele?

Nu te pot opri, dar vezi,

Mai gândește-te la ele -

poate nu-i așa cum crezi.

Crezi că e adevărat

doar ce ție ți se pare

și-uite, asta s-a-ntâmplat :

m-ai rănit și rău mă doare.

Și n-am meritat!”