Am aflat eu, mai cândva,
că există undeva
o pădure fermecată,
unde nimeni, niciodată,
nu se poate rătăci,
oricât de-aiurit ar fi.
Vestea cum am auzit,
imediat am și pornit,
ca să văd cu ochii mei
cum e-acolo și cam ce-i.
Mi-am făcut bagaju-ndată,
am pus lacătul pe poartă,
mi-am luat și pălăria
și-a-nceput călătoria.
Am mers peste mări și țări,
am prins multe înserări
și-am pus multe întrebări,
căci, în drumul meu cel lung,
tot grăbindu-mă s-ajung,
am luat-o teleleu
și... m-am rătăcit mereu,
fiindcă, vezi, așa sunt eu.
Și-ntrebând, am învățat
tot ce n-am știut vreodat' :
cum să caut drumul drept,
când să merg și când s-aștept,
cum să văd ploaia în nori
și să mă trezesc în zori,
ce să spun dacă mi-e greu,
să cer ajutor mereu,
să pornesc la drum de luni
și să cred în oameni buni,
iar, dacă vreodată pic,
s-am curaj să mă ridic.
Și-am mai învățat ceva :
când mi-e tare rău și-aș vrea
să m-ajute orișicine,
trebuie să fac un bine,
fiindcă nici măcar un sfat
nu vine nemeritat,
iar ceilalți te vor iubi
numai dacă bun vei fi.
Și-uite-așa, tot învățând,
mai mergând și mai căzând,
am ajuns într-un târziu
unde mi-am dorit să fiu -
în pădurea fermecată.
Și am înțeles deodată
că, dac-ai ajuns aici,
nu mai ești deloc un pici,
pentru că, în drumul tău,
ți-a fost bine, ți-a fost rău,
ai căzut, te-ai ridicat,
din greșeli ai învățat
și de teamă ai scăpat.
Vezi? De-acum poți să-ndrăznești
prin pădure să pornești
și n-o să te rătăcești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu