Invidie de elefant

Pe trompa unui elefant

s-a așezat o fluturiță

ștergându-și, foarte elegant,

un fir de praf de pe rochiță.

Peste măsură de sfios,

stăpânul trompei îndrăznește :

- Vai, domnișoară, ce frumos

rochița vă mai strălucește!

Eu toată viața am fost gri,

culoarea mea-i nenorocire

și cât de tare mi-aș dori

măcar puțină strălucire!

Un pic de grație aș vrea,

să am și eu pe vino-ncoace,

de mult visez așa ceva,

dar numai n-am noroc și pace.

Din câte știu (și știu corect),

sunt mamiferul cel mai mare

de pe uscat. Deci n-ar fi drept 

să am o altă-nfățișare?

Mi-e ciudă de-mi vine să mor

când te privesc, domniță dragă,

știind că eu nu pot să zbor,

deși-mi doresc de-o viață-ntreagă.

- Să înțeleg, stimat amic,

că nu-ți place deloc de tine.

În cazul ăsta, să-ți explic

cum este viața pentru mine :

sunt colorată, strălucesc,

mă-nfrupt doar cu nectar din floare,

cu drag copiii mă privesc

și semăn cu un strop de soare.

Ai crede că am doar noroc,

fiindcă-s frumoasă și sprințară.

Dar nu mai pot zbura deloc

dacă m-atingi pe aripioară;

de vrei în palmă să mă strângi,

să-mi vezi de-aproape strălucirea,

fără să vrei, poți să mă frângi.

Ei, uite, asta mi-e menirea -

pe toată lumea să încânt

cu frumusețea mea hoinară,

dar să mă rup de-un fir de vânt

și să trăiesc numai o vară.

Vezi? Viața mea nu-i chiar ușoară.

Ar fi mai bine, gândesc eu,
dac-ai putea să înțelegi
că, ori cu bine, ori cu rău,
soarta  nu poți să ți-o alegi,

însă, ascultă-mă pe mine :
chiar dacă te vezi gri și mare,
acolo-n inimă la tine
ai aripi mari. Și pot să zboare!