Într-un dulap cu jucării
dintr-o odaie de copii
s-a întâmplat ceva anume:
un ursuleț, Martin pe nume,
se simte, nu știe de ce,
nu chiar în toate apele.
A început să nu-i mai placă
atunci când este scos la joacă
și, când stăpâna lui, Simina,
îl uit-afară, bat-o vina,
se roagă-ntruna-ncetișor
să-l ducă iar în dulăpior.
Dar când Simina scoate-afară
pe ursulica Inimioară,
și-ar da întregul suflețel
să-l ia la joacă și pe el.
Și, când se-ntoarce ursulica,
pe Martinel l-apucă frica
și se ascunde-ntr-un ungher,
între un leu și-un rinocer...
Ceilalți deja au priceput
ce e cu el, și-au început
să-l tachineze: -Măi Martin,
adună-te și tu puțin!
Ce fel de urs ești, de ți-e frică
și te ascunzi de-o ursulică?
Ne-am săturat să stai aici
posomorât ca un arici;
noi suntem jucării și știm
să ne jucăm, nu să bocim.
Deci, la-nceput de primăvară,
Martin s-a dus la Inimioară
și i-a întins, cam temător,
o floare și un mărțișor.
Emoționată, ursulica
i-a alungat pe dată frica
și, mulțumind de mărțișor,
l-a sărutat pe obrăjor.
Din ziua-aceea, Martinel
nici nu mai știe ce-i cu el,
pentru că, vezi, se-apropie
frumoasa zi de-opt martie
și n-are, bietul ursuleț,
să-i dea niciun cadou de preț.
Așa că s-a gândit el bine:
„Eu nu mă am decât pe mine
și n-aș putea să-i dăruiesc
decât, din suflet: <<Te iubesc!>>
și, frumușel împachetată,
mica mea inimă plușată.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu