Ursită

Au hotărât în taină ursitoare

să-i pună satului belciug de ceață,

să-ntoarcă zorile de la izvoare,

să nu mai nască nicio dimineață.

Iar satul doarme fără vindecare,

se lasă frigul, noaptea-i tot mai mare.

S-au deșteptat doar câinii de la poartă,

se zbat în lanțuri, nimeni nu-i dezleagă,

stăpânii-au tras perdeaua peste soartă

și intră în odaie noaptea-ntreagă.

Se face țăndări sub povară geamul

și colții reci se-nfig în calendare,

pentru săteni se pregătește hamul,

iar satul doarme fără vindecare.

Ninge-n biserici, clopotele-s mute,

tac în icoane chipuri neștiute.

Bunici visează ierni de altădată,

părinți visează trist în altă țară;

câte-un copil deschide ochii: „Tată,

de ce-i mereu atâta noapte-afară?!

De nicăieri, un ochi de ursitoare

închide noaptea peste întrebare.