În alb și negru caii trec pe pod,
nu-i zi, nu-i noapte în căruțe mici,
sub scânduri, fânul se visează bici,
să-i ardă lumii nările de glod.
Bucăți de aer s-au făcut granit
și s-au topit în ochii fără vis,
în lung de drum, nimicul s-a deschis –
sub coviltire, timpul s-a oprit.
Au frâie caii, nu mai știu de zbor,
asfaltul le-a urcat până la șei.
E greu pământul, îngerii sunt grei,
și oamenii tot cad din cerul lor.
Mai smulge-ți câte-un fir cărunt,
mai fă-ți un ceai cu miere multă,
pune-ți cerceii și ascultă:
50 s-au dus, 50 mai sunt!
Vopsește-ți părul roz-bombon,
fă-ți rochii scurte cu bretele,
e vremea marilor mărgele,
e timpul de jucat șotron.
Iar dacă vezi un rid nătâng,
dă-o-n pustii de oglinjoară!
Orice durere să te doară
la șapte văi de cotul stâng.
………………………………..
………………………………..
Prietenă, în fiecare zi
să râzi frumos și să-ți zâmbească viața,
să-ți fugă de-ntuneric dimineața
și-n vrajă de poveste să te știi.
Acum să-nceapă anii cei mai buni,
să-ți plouă-n fața casei apă vie
și-un colț de suflet din copilărie
să-ți fie leacul când mai vin furtuni.
Iar dacă vreo zăpadă vrea să treacă
de ușa ta ca să-ți ascundă vara,
cheamă prietenii s-alunge seara
și, lângă ei, tristețile să tacă.
E vremea ta, copilule, să zbori,
să scoți în lesă timpul la plimbare,
să-ți fie stele și să-ți fie soare,
să vezi lumina dincolo de nori.
Înfige-ți aripile-n cer curat,
fii pescăruș – în tine crește viața –
clătește-te de noapte dimineața
și iartă frigul care te-a iernat.
Stau visuri somnoroase-n cartea ta,
trezește-le și-agață-le de zmeie,
nu-ți pune-n suflet ușă fără cheie.
Strecoară lumea-n palma ta și bea!
În livadă, cerul s-a închis,
ochii au băut un fel de noapte
și în casa visului din vis
stă pe foc ibricul fără lapte.
Nucii dau din crengi și spun ceva –
nici gutuii nu-nțeleg, nici prunii –
a căzut în frunze vreme rea
și mănâncă marginile lunii.
Ploaie multă lângă rădăcini,
nu-i în lume sete s-o mai soarbă,
ceața paște miezul din lumini
peste miezul toamnei. Toamnă oarbă.
Cât am mai vrut, cât aș mai vrea
să mă prefac în talpa ta,
să merg prin iarbă ca și cum
aș fi călcâiul tău pe drum,
și degetele cositori
să taie moartea de pe flori,
s-o pun pe foc și s-o fac scrum
eu, talpa ta trecând pe drum.
Când încă învățam să cad,
am nins odată până-n iad,
am nins cu mine înghiocat
în haine multe de păcat.
Pe gura iadului am stat
și gura mea s-a înnoptat,
de-aripa focului m-am prins
și aripile mi s-au stins.
Cât am mai vrut, cât aș mai vrea
să fiu în noapte talpa ta
și în călcâiul tău să ning,
să nu mă dor, să nu mă sting,
și degetele cositori
să taie moartea de pe flori,
s-o pun pe foc și s-o fac scrum
eu, talpa ta trecând pe drum.
Adoarme lumina pe guri de fântâni
când ceasu-i albastru în inima lunii,
trec umbrele Evei cu șerpii sub sâni
și-n liniștea apei e umbra furtunii.
Pe plaja pustie mai vine vreun val
cu alge și scoici și secundele stoarse
de timpul devreme căzut de pe cal
în ziua aceea cu orele-ntoarse.
Toți îngerii verii și-au pus aripi noi
pe rănile arse de-atâta plecare,
să-ți scrie sub piele, să-ți scrie că-n voi
mai merg două rânduri de pași către mare.
