Fata fără nume

Trăia odată, într-un colț de lume, 

o fată oarecare, fără nume,

cu ochi verzui și cu pistrui pe gât,

care avea un singur vis și-atât :

să-ntâmpine oricare dimineață

cu zâmbetul înmugurit pe față.

A încercat mereu să fie bună -

a râs la Soare și-a zâmbit la Lună,

i-a-nveselit pe toți din preajma sa

atunci când viața le părea prea grea.

Greșeala ei, din toate cea mai mare,

a fost că și-a ascuns orice-ntristare,

a râs mereu, chiar când a suferit,

iar plânsul i-a rămas neauzit,

fiindcă și-a șters privirea și-a glumit.

Dar într-o zi, când o durea prea tare,

a hotărât că trebuia să zboare -

a strâns în buzunar un pumn de stele

și din cuvinte a făcut castele,

în care-a pus o lume de magie,

de zâmbete și de copilărie.

A transformat tristețile ei toate

într-un mănunchi de stele colorate

și a făcut din ele curcubeu,

din care să-și ia zâmbetul mereu.