O iarnă de-nceput. Un nins om de zăpadă
creștea, însingurat, în mijloc de livadă.
Sclipiri de fulgi molatici se învârteau haihui,
iar omul de zăpadă gândea la moartea lui.
În jurul său, cu ramuri de promoroacă rară,
își așteptau copacii promisa primăvară;
purtându-și tinerețea sub țurțurii din floare,
întâmpinau înghețul visând mereu la soare.
Doar pentru el, lumina săgeți urma să cearnă,
menite să ucidă zăpada lui de-o iarnă.
Și sta, tăcut și singur, pierdut ca un sihastru,
împovărat de cerul ce-l apăsa, albastru.
Dar într-o zi, în toată ninsoarea lui amară,
o fată de zăpadă cu ochi de primăvară
a regăsit în neaua din el tristețea ei
și a deschis spre soare bezmetice alei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu