Inimă-n șotron

Un om s-a-mpotmolit într-o răscruce

și patru căi i se deschid în față -

una spre ieri, una spre dimineață,

una spre-nalt. Și-a patra, unde duce?

Se uită omu-n jur, nehotărât,

nu izbutește una să aleagă,

gândindu-se că viața lui întreagă

a mers pe-același pașnic drum și-atât.

Îi pare mai ușor drumul spre ieri,

căci îi cunoaște fiecare piatră,

iar mâinele - cărbune nou în vatră -

poate fi râs sau poate fi tăceri.

Spre-nalt nici nu-ndrăznește să privească -

se simte mic, nevrednic de lumină,

captiv în ne-mblânzita rădăcină
ce nu-i îngăduie să se mai nască.

Răscrucea îl împinge mai departe,
dar el se teme să mai fac-un pas,
uitându-se mereu spre ce-a rămas
în urma lui - capitol vechi de carte.

Nehotărât, bolnav de neputință,
înspăimântat de mâine și de cer,
ridică omul fruntea și-n eter
își urlă renăscuta lui voință.

Cu pumnu-n care-a-nchis muritul ieri,
și-aruncă inima spre-a patra cale
ce s-a deschis în fața vieții sale,
spre veșnicie sau spre nicăieri.

Curajul lui a zămislit răsplată -
un zâmbet desenat pe-un ochi de fată.