În ghiozdan

Într-un ghiozdan de băiețel

se-nvârt probleme fel de fel.

Penarul, gros și-nfumurat,

se-admiră-ntruna, încântat:

-Uau, frate, cât mă simt de bine!

Atâtea lucruri sunt în mine -

stilouri, carioci, creioane

și radieră, și pensoane...

Tot ce am eu e de folos

și sunt grozav de arătos!

De n-aș fi eu, cu-atâta stil,

ghiozdanul ar fi inutil.

-Hai, du-te! - râde-Abecedarul.

Ce se mai laudă penarul

că ține-așa de multe-n el...

Eu - îl învăț pe școlărel

întregul alfabet, din care

să scrie tot ce-n minte are.

Cartea de matematică

zâmbește, enigmatică:
-În locul vostru, aș tăcea.

Gândiți-vă la soarta mea - 

eu le deschid școlarilor

frumoasa lume-a cifrelor,

căci, făr' să știe-a socoti,

ce neajutorați ar fi

și pentru ei ar fi un chin

să intre-n orice magazin.

Și au continuat așa 

obiectele-a se lăuda,

până când, foc de plictisit,

ghiozdanul a intervenit:
-Am înțeles, e foarte clar

că, pentru oricare școlar,

și cifrele, și alfabetul,

și carioca, și caietul

au importanța cea mai mare.

Dar ați uitat, sau mi se pare,

că îi sunteți folositoare

numai atunci când și el vrea

să-nvețe ce-i puteți voi da?

Așa că haideți la culcare,

pentru ca mâine fiecare

să-l poată ajuta frumos

pe băiețelul somnoros.