Povestea poveștilor

Într-o zi de primăvară

parfumată și-nsorită,

o zglobie inimioară

s-a trezit că-i plictisită;

iarna toat-a petrecut-o

lenevind, mai mult pe tușă,

dar căldura a făcut-o

să se simtă... jucăușă.

S-a uitat încolo,-ncoace,

neștiind ce-ar vrea să facă,

fiindcă cel mai mult îi place

să le ia pe toate-n joacă.

Și, exact în clipa-n care

ticluia o nebunie,

un glas greu, sever și mare

s-a răstit: - Ți-arăt eu ție!

Nu mă lași să stau o clipă

și, când dau să ațipesc,

fâflfâi tu dintr-o aripă

și mă faci să-nnebunesc.

Inimioara, derutată,

simte că deasupra ei

s-a întunecat deodată -

un nor mare, rotofei,

plin de riduri ca o babă,

stă proptit cu mâna-n șold,

scuipând foc: -Cu-așa o treabă

eu nu pot fi de acord!

Inimioara izbutește

să-și aducă, greu, aminte

că „deasupra” locuiește

o belea ce-și spune „Minte”

și, văzând cum clocotește, 

îi surâde amical:

-Vezi că faci, Doamne ferește,

vreun atac mai... cerebral!

Dă-o-ncolo, ce-ai cu mine?!

Tot zici tu că ești deșteaptă -

hai să ne-mpăcăm, mai bine,

și-om vedea noi ce ne-așteaptă.

Vezi că eu nu-ți port vreo pică

fiindcă nu mă lași în pace,

deși știi, la o adică -

eu fac numai ce îmi place.

Mintea cugetă, uimită,

se ridează și mai tare:

„Piticoata aiurită

c-ar avea dreptate pare...”

Apoi zice, într-o doară:

-Mda... hai s-o-ncercăm și p-asta...

Dac-o fi una să moară,

ne-asumăm riscul, și basta!

Și, pentru întâia oară

de când omu-i om, s-ar spune,

inima și mintea clară

au semnat, în primăvară,

un pact de neagresiune.

Și-am încălecat pe-o șa...

și-am gândit cu inima.