În mijlocul unui pustiu
trecea anost, din an în an,
un grav și mare bolovan -
nici nu știa dacă e viu.
În jurul lui nu se-ntâmpla
nimic ce-ar fi putut să-l facă
să iasă din tăcerea-i seacă.
Din când în când, se mai oprea
din mersul lui spre nicăieri
câte-un gândac, crezând c-aici
putea găsi ceva furnici;
ce poți gândacului să-i ceri?
În miezul lui de lut uscat
nici bolovanul nu știa
dacă se ascundea ceva -
vreo bucurie, vreun păcat...
Dar într-o zi, în zbor albastru,
a hotărât un fluture
aripa să și-o scuture
peste destinul lui sihastru;
a coborât - un ciob de stea -
și-a desenat pe lutul tare
întâia vrajă de culoare,
purtând un cer întreg în ea.
Trezit din somnul de pământ,
a râs spre soare bolovanul
și-a auzit cântând oceanul
adus de-un fluture de vânt.
Și-atunci, din mijloc de pustiu,
legat de-o aripă senină,
lutul s-a-ntins către lumină
și-a învățat că este viu.
Iar visul lui - doar eu îl știu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu