Poveste geto-dacă (pseudolegendă)

A fost demult, a fost odată,

în vremuri vechi, în Dacia,

un dac care iubea o fată.

Dar ea, desigur, nu-l iubea...

I-a oferit, sărmanul, aur,

ba chiar și pietre nestemate

(o parte-s astăzi în tezaur

și-au emigrat, cu timpul, toate...).

Dar fata a rămas de piatră,

iar dacul s-a dus la război,

să-și apere pământ și vatră,

în iarna lui o sută doi.

Și când s-a-ntors, târziu, acasă,

învingător și-acum erou,

fata l-a-ntâmpinat țâfnoasă:

-Nu mi-ai adus niciun cadou??

La asta, sincer, luptătorul

nu se gândise chiar defel

în timp ce-și fractura piciorul

luptând cu un roman mișel.

Când i s-a pus astfel problema,

el a rămas puțin inept;

dar a înlăturat dilema

cedându-i inima din piept

frumoasei dace. Iar aceasta

vizibil s-a topit acum:

-Dă-mi, dace, un inel, și basta!

-Aș vrea... dar l-am pierdut pe drum.

Dup-un moment de cugetare,

frumoasa a decis, firesc:
-Să ticluim o sărbătoare

a celor care se iubesc!

Îți dau răgaz o săptămână

cu un inel să te prezinți,

și-apoi, cu el frumos pe mână,

vii să mă ceri de la părinți.

Și uite-așa, ziua în care,
pentru iubirea unei fete
dacul s-a pus pe-nsurătoare,
el a crezut-o sărbătoare...
Și a numit-o Dragobete.