Își duce toamna timpul în spinare
ca pe-un rucsac cărat spre vârf de munte
și-abandonat pe-o umbră de cărare
când primele zăpezi se nasc pe frunte.
Își joacă toamna-n degete minutul
în care vântul crește în livadă
și pomii își plătesc supuși tributul
secundelor ce n-au uitat să cadă.
De frigul vremii a-nghețat și ceasul
și a rămas încremenit sub ramuri,
în timp ce ploaia își lungește pasul,
punând săruturi veștede pe geamuri.
Eu stau cuminte într-un semn de carte
când toamna-mi poartă timpul prea departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu