În sertare, timpul s-a făcut departe –
nu mă mai cunoaște, nici eu nu-l mai știu,
cred că e ceva cu viață și cu moarte,
cu șotron albastru și cu alb târziu.
Agățate-n sfoara unui zmeu de ceață,
ceasurile toate s-au lipit de nori,
le mai pipăi numai umbrele pe față,
le mai caut numai urma în ninsori.
Fiecare iarnă, ca o ghilotină,
a tăiat din mine câte un sfârșit;
dar când seara-i rece, mai invit la cină
un copil în care-odată am trăit.
El a-nchis Crăciunul într-o portocală
și-n mirosul ei, copilul vine iar.
Ca să-l am cu mine când e tâmpla goală,
am pus o felie în câte-un sertar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu