Întâmplare

S-a urcat pe scaun, și-a strecurat capul în lațul legat de lustră și-a rămas așa, nedumerit. Avea senzația că lipsește ceva. Toată viața a fost un om ordonat și chibzuit și tot ce-a făcut s-a desfășurat după planuri îndelung gândite. Inclusiv ceea ce-și propusese pentru azi nu era un impuls nebun. Nu. Se ocupa de asta de câteva săptămâni, avea chiar bănuiala că întreaga lui existență se îndreptase, cumva, spre acest moment. Deci totul trebuia să fie exact așa cum trebuia.

Și-a scos capul din laț (avea o iritație la gât, de la aparatul de ras cam vechi, și-l deranja atingerea sforii) și-a început să bifeze cu voce tare, ridicând câte un deget:

-Sfoară - trei metri (nu mai mult, să n-ajungă până jos, din greșeală); verificat lustra (să reziste greutății lui; uite, ce noroc avea că era slăbuț, altfel situația s-ar fi complicat aiurea); verificat nodul (a petrecut mai multe zile învățând cum să facă un nod zdravăn, dar nu foarte grosolan); adus taburetul din bucătărie (celelalte scaune erau, toate, cu spătar, mai greu de împins de sub picioare); lăsat ușa descuiată (să nu fie nimeni nevoit s-o spargă, era păcat, era nouă); pus pastila în acvariu (să le ajungă peștilor mâncarea două săptămâni, nu era nevoie să moară și ei); sprijinit biletul de acvariu, la lumină (clar, concis, atotcuprinzător, corect - „Nu vreau să mai trăiesc. Adio!”). Buun!...

Totuși, ce lipsea, ce lipsea? Asculta liniștea din jurul lui, scormonindu-și memoria. Liniște, asta era! Fără vreo grabă deosebită, a coborât de pe scaun, a adus din bucătărie radioul cu tranzistori și l-a pornit. Nu-i plăcea liniștea, îi dădea sentimentul de moarte. Ce să vezi?

Din nou pe scaun, și-a scos ceasul de la mână, l-a potrivit zece minute mai târziu (cam când aproxima el că s-ar termina) și l-a oprit. Întotdeauna i-a plăcut chestia asta cu ceasul oprit în minutul plecării. Și-a pus ceasul la mână și și-a îngăduit un răgaz, să-și rememoreze viața, cum a văzut el prin filme că mai fac oamenii, înainte de-a muri. Nu prea știa cu ce să-nceapă, așa că și-a lăsat mintea în voie, curios și el să vadă ce-i aduce fluxul memoriei involuntare (de unde știa, oare, asta cu memoria involuntară? O fi citit-o pe undeva). Dar uite că, taman acum, mintea lui se dovedea indisciplinată. Muzica de la radio îi împiedica amintirile, era prea veselă, cu totul nepotrivită marelui eveniment - „Happy”, Pharrell Williams (Doamne, ce chestie!). S-a pomenit râzând, deși avea simț al umorului cam cât un cărăbuș autist. Interminabilă melodie, strica toată atmosfera. A coborât a doua oară și-a închis radioul. Da, așa era mai bine. Și, dacă tot a coborât, hai să bea și niște apă, i se uscase gâtul. A băut cu poftă și s-a simțit mai înviorat. Până la urmă, avea vreun rost să mori însetat? 

Lăsând puțin deoparte momentul de față, să încercăm să-nțelegem noi de unde atâta hotărâre calmă, fără convulsii, la un om așa de... banal. În fond, cam ăsta ar fi primul cuvânt care să-ți vină în minte despre el. Banal până la cer. O banalitate ordonată, corectă, întotdeauna atentă să nu cumva să forțeze vreun tipar, vreo normă socială, morală, religioasă sau de orice alt fel. Nu c-ar fi fost el o întruchipare angelică pe pământ, lipsită de greșeli și defecte. Dar le-nghesuia până și pe acestea tot în tipare rezonabile, acceptabile și de către societate, și chiar de către Dumnezeu însuși, cel atotiertător și înțelegător. Într-un cuvânt - un om plictisitor. Rău de tot. Și viața i se rânduise exact după chipul și asemănarea lui - nu mari necazuri, nu mari bucurii. Hai să zicem, o căsnicie ratată, dar și asta fără regrete deosebite, doar cu o oarecare jenă de a-și asuma public divorțul, într-un orășel cu gândire conservatoare din cale-afară. În rest...

Și-atunci, cum? Așa, deodată, să facă un păcat capital și să se-arunce și-n gura târgului, și-n iad? După o viață (mă rog, doar patruzeci de ani) de supușenie fără întrebări? Cine să-nțeleagă așa ceva? La drept vorbind, probabil că nici el. Și nici nu era omul care să se uite cu ceva interes în sufletul său (în care, credea el, ce-ar fi putut vedea?). Pur și simplu, s-a trezit într-o zi uitându-se în gol și i s-a limpezit în minte ideea clară că nu-i de trăit viața asta. De ce? Ei, uite, nu-i plăcea lui întrebarea asta. Așa c-a ridicat din umeri și-a început, bineînțeles, să pună la punct evenimentul. Deși, ce mare lucru era de planificat? N-avea copii, nici prieteni, la serviciu nu era de neînlocuit iar cu părinții era în relații reci. De fapt, la ei nici nu prea se gândise; nefiind părinte, nu luase în calcul suferința lor. Egoism feroce? Probabil. Dar am mai spus că omul nu era lipsit de defecte. 

În următoarele trei săptămâni, și-a continuat rutina cotidiană cu seninătate, nu disimulată, chiar reală. Gândul morții nu-l apăsa deloc. Știu că pare neverosimil și poate că nici mie nu mi-ar veni să cred, dacă n-ar fi personajul meu. Dar el chiar avea de respectat un plan și nimic altceva nu mai era important. Alesese ca moment ziua lui (nici măcar aici nu și-a depășit banalitatea). N-avea nimic de transmis cu asta (și cui, de altfel?), doar i s-a părut lui potrivit să părăsească lumea în ziua în care venise, cu patruzeci de ani în urmă.

Acum, revenind în punctul zero: după ce și-a potolit setea, s-a uitat la ceas, a constatat că depășise cele zece minute planificate și s-a simțit puțin iritat de abatere. L-a fixat peste alte zece minute. „Ei, cred că-i cam mult, totuși. În definitiv, cât putea să dureze?” Citise că se termină destul de repede. Așa că l-a fixat peste șapte minute.
Se cuvine spus aici că se gândise și la alte metode, documentându-se în direcția aceasta destul de solid. Își făcuse chiar o listă, foarte scurtă, dar le-a tăiat pe rând, cu pix roșu, notând și impedimentele:
-otravă: prea multă suferință (a citit în școală „Alexandru Lăpușneanul” și s-a speriat)

-pastile: mă înec (se înecase cândva cu o pastilă și de-atunci prefera injecțiile)

-accident de mașină: se uită lumea (pe asta o scrisese așa, ca să fie, dar o ștersese imediat - nu i-ar fi plăcut deloc să zacă pe stradă, în văzul tuturor, plin de sânge și cine mai știe cum. Și nici nu era o metodă sigură)

-gaz: dacă, Doamne ferește, explodează blocul? (ce-ar spune vecinii despre el?)

-în fața trenului: inacceptabil (intra în aceeași categorie cu accidentul de mașină).

Asta cu spânzurarea - da. Era oarecum curat, era acasă, totalmente sub control, sigur, rapid și eficient. Ok!

S-a urcat a treia oară pe scaun. Gata! Nu-l bântuia nicio amintire, nicio părere de rău și, cel mai important, nicio frică. Cu ochii pe geam și capul în laț, a împins scaunul. Pocnind sec, acesta s-a răsturnat pe covor, sfoara s-a întins la maximum, zbârnâind, lațul s-a strâns și lustra s-a dovedit solidă. După câteva convulsii (mai multe, totuși, decât crezuse), eroul și-a finalizat planul cu succes.

Mie, personal, mi-a părut oarecum rău de el, așa banal și plictisitor cum era. Dar, uite, se mai întâmplă...