Doi prieteni

Trec amândoi, încetinel -

un cățeluș și-un bătrânel.

Toți se grăbesc în jurul lor

cu treburi multe și mult zor

care îi mână zi de zi.

Dar ei - de ce s-ar mai grăbi?

Pe nimeni n-are bătrânelul,

doar amintirea. Și cățelul.

Dar amintirea-i face rău,

doar câinele-i amicul său;

nu-l judecă și, când îl ceartă,

se gudură, și-apoi îl iartă.

A fost bătrânul om de soi,

dar viața i-a tot dat nevoi:

nevasta i s-a-mbolnăvit

și, într-o zi, l-a părăsit,

ducându-se-ntr-o altă lume

fără dureri și fără nume.

Frumos copiii și-a crescut,

le-a dăruit tot ce-a putut,

să-i vadă oameni așezați.

De-o vreme, sunt și ei plecați

și au, la rândul lor, copii -

îi știe din fotografii,

n-au timp să vină să-l cunoască.

Dar, poate, după ce-or să crească...

Purtat de amintirea lui,

îi dă prin gând bătrânului

că, după tot ce-n viaț-a tras,

doar un cățel i-a mai rămas.

Simțind că plânsul îl îneacă, 

se-așază ostenit pe-o bancă,

iar cățelușul, bucuros,

se-așterne-n fața lui, pe jos.

-Doamne, cât ești de norocos!

Uitându-se în sus, uimit,

să vadă cine i-a vorbit,

zărește, lângă el oprit,

un alt bătrân împovărat

care se uită nemișcat

la cățelușul adormit.

-Cât poți să fii de fericit!

Eu n-am pe nimeni  să îmi stea

lângă piciorul meu așa,

să știu și eu că sunt iubit.

Și omul pleacă, gârbovit.

Privind pierdut în urma lui,

bătrânu-i spune câinelui:
-Hai, suflete, hai să plecăm, 

cu viața să ne împăcăm!

Trec amândoi, încetinel -

un cățeluș și-un bătrânel...