Săniuța pedepsită

Pe derdeluș, o săniuță

foarte rapidă și 'năltuță

a devenit, făr-a fi vrut,

dușmanul cel mai de temut.

E prima zi când a fost scoasă

la săniuș și-i bucuroasă,

iar de atâta fericire

se-aruncă-n vale în neștire,

în stânga,-n dreapta se sucește,

sare pe dâmburi, se rotește,

prinde viteză foarte mare,

lovind, pe rând, multe picioare.

Iar băiețelul care-o mână

n-a învățat să-i pună frână

și-acum e tare supărat,

căci toți copiii l-au certat

și nimeni nu mai vrea defel

să se mai joace și cu el.

Stând bosumflat și singurel,

aruncă-ndată toată vina

pe săniuța cu pricina.

Și-atunci, cu lacrimi pe obraz,

lovește-n ea cu mult necaz

și-o ceartă: -Săniuță rea,

cum poți să-mi faci așa ceva??

Nu mai ești jucăria mea!

Și, nedorind să o mai vadă,

o las-acolo, în zăpadă

și pleacă singurel acasă.

La cină, stând cu-ai săi la masă,

ca să-și alunge supărarea,

le povestește întâmplarea

cu nărăvașa sănioară.

Tata, privindu-l într-o doară,

îi spune mamei: -Dac-ai ști

ce am pățit eu într-o zi!

Veneam acasă cu mașina

când, dintr-odată, bat-o vina,

a luat-o drept spre trotuar

(era să intre-ntr-un bazar),

apoi spre stânga a virat,

a prins vitez,-a derapat

și s-a oprit, nici nu știu cum,

exact pe margine de drum.

Un polițist m-a observat

și chiar amendă am luat.

Atât de rău m-am supărat,
încât mașina am lovit-o
cu pumnul și am pedepsit-o
acolo singură să stea,
până învaț-a circula.
Băiatul sare: -Bine, tată,
dar nu-i mașina vinovată -
tu trebuia să o conduci!
Mai bine du-te s-o aduci,
că stă-n zăpadă, ruginește
și-apoi, la ce mai folosește?
-Copile, ai dreptate, zău,
nu-i vinovată ea, ci eu.
Am chinuit-o chiar degeaba;
dar, uite, vezi, așa stă treaba -
eu am greșit, dar n-am putut
să recunosc. Și am făcut

exact ce n-ar fi trebuit:
pe-altcineva am pedepsit.

În patul lui, un băiețel
nu poate adormi defel,
căci gândurile nu-i dau pace
și se strecoară, orice-ar face,
în mintea lui și-l fac să vadă
cum stă, lăsată fără vină,
o săniuță în zăpadă.