Din cioburi

De-o cale, te tot plimbi printre oglinzi,

de două căi, vrei s-o găsești anume

pe cea pe care-i scrijelit un nume

și-un chip pe care lumii vrei să-l vinzi.

Numai în ea îți place să te vezi;

de celelalte te apucă teama,

până-ntr-o zi, în care îți dai seama

că te arat-așa cum nu te crezi.

Și-atunci, înfricoșat de ce-ai zărit,

strângi pumnul și lovești până la sânge,

în cioburi chipul nedorit se frânge

și la gunoi arunci ce-ai nimicit.

Însă din cioburi, noi oglinzi își cresc altoiul,

pentru că,-n grabă, ai uitat să arzi gunoiul.