Un berbec cu suflet mare

Mișu, berbecuțul creț,

s-a trezit tare voios

și se uită zâmbăreț

peste tot, în sus, în jos,

întrebându-se ce oare

ar putea el azi să facă.

-Vreau să fac o faptă mare,

căci m-am săturat de joacă!

Deci, privind către ogradă,

vede, plin de încântare,

o găină cam neroadă

atacând o râmă mare.

Strigă Mișu: -Stai o clipă,

vin să te salvez îndată!

Și-apucând-o de-o aripă,

o împinge spre poiată.

Apoi, fără șovăire,

calcă râma sub copită,

suspinând de fericire

sub privirea aiurită

a găinii ce, săraca,

a rămas fără mâncare.

Un pic mai încolo, vaca 

se adapă din căldare,

dar mai e apă puțină

și n-ajunge pân' la ea.

-Nu te chinui, vecină -

zice Mișu - stai așa!

Arzând tot de nerăbdare,

calculeaz-o lovitură

și izbește în căldare,

ca s-ajungă apa-n gură;

însă apriga copită

a vărsat găleata toată,

de-a rămas sărmana vită

furioasă și-nsetată.

Bucuros nevoie mare

că a mai făcut un bine,

 vede el în depărtare

un stup galben de albine

și mai multe zburătoare

bâzâind în jur haihui.

Mișu multă carte n-are -

ce să creadă-n mintea lui?

A gândit că-s agitate

fiindcă stupul le încurcă.

-Nu fiți triste, dragi surate,

chiar acum îi vin de furcă!

Și berbecul, bată-l vina,

o ia la goană cu avânt

drept spre stupul cu pricina

și îl doboară la pământ.

Albinele, înfuriate,

zboară spre el, să îl gonească.

-Ce bine le mai pare, frate,

și cum vin să îmi  mulțumească!

gândește Mișu, bucuros,

luând furia drept iubire.

Apoi aleargă furtunos

spre alte fapte de mărire.

Și uite-așa, întreaga zi

berbecul nostru săritor

a tot făcut numai prostii,

crezând că este de-ajutor.

Iar seara, în culcușul său,

epuizat, dar fericit,

zâmbește Mișu: -Chiar nu-i rău!

De toți din curte sunt iubit

și se gândesc cu drag la mine.

Cât de grozav e să faci bine!