Tot dai târcoale-odăii cu-ntrebări.
Ce cauți iar acolo, nu știi bine -
poate un drum mai lesne către tine,
sau poate către altceva cărări.
De când te știi, ai tot intrat în ea;
ușa din față nu se poate-nchide,
chiar dacă vreun răspuns îți mai ucide
cu ascuțișul lui, un strop de stea.
Dar, încăpățânat, găsești mereu
câte-un sertar și vrei să-i vezi secretul;
bagi cheia și-l deschizi, dar nu cu-ncetul,
crezându-te un fel de Dumnezeu.
Și-atunci, sertarul ți se-nchide-n nas,
adesea-ți prinde tâmpla și te doare,
dar, în urcușul tău târâș spre soare,
și plângi, și râzi, și mai trăiești un pas.
Iar camera cu întrebări, Golgotă,
te cheamă-ntruna, tristă anecdotă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu