E frig pe Golgota, aproape de Rai,
femei în țărână, genunchii plâng sânge,
atârnă-n piroane un OM fără strai,
din el curge viața. Și cine i-o strânge?
Cu noaptea din
oameni, osândă i-am fost,
blestem și tăcere
pe drumul durerii,
în mine stă
moartea, îi sunt adăpost
pe dealul cu
cranii, în spaimele serii.
M-a dus în spinare, acum îl duc eu,
îmi sfâșie trupul
atâta povară,
din ploaie se-aude plângând Dumnezeu.
Și nu mai sunt cruce, spre ceruri sunt scară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu