Într-o zi de mai, frumoasă,
o vulpiță cam flămândă
s-a apropiat de-o casă
și s-a așezat la pândă.
A tot stat așa o vreme
și s-a pus pe cugetat:
ce necazuri, ce blesteme
o apasă ne-ncetat?
A slăbit ca vai de lume,
e tot timpu-nfometată;
vrea să știe și ea cum e
să ai burta-ndestulată.
Pe de-a-ntregul deprimată,
a oftat și-a dat să plece.
Chiar atunci - minune! Iată,
lâng-un vas cu apă rece
s-a ivit, scăldată-n soare,
hrana ei cea preferată:
o găină - cea mai mare! -
roșie și minunată.
Văzând-o de forță plină,
vulpea a-nțeles, în fine,
că, fugind după găină,
s-ar cam umple de rușine
când gobaia sănătoasă
ar întrece-o în iuțeală.
„Dar eu nu-s șireată? Lasă
c-am să-i coc o păcăleală.”
Așadar, își drege glasul
și o cheamă cu blândețe:
-N-ai vrea să-ți îndrepți tu pasul
către mine, frumusețe?
Fără veste-așa luată,
găina se pregătește
s-o zbughească spre poiată.
Însă vulpea n-o slăbește:
-Nu te speria prea tare,
n-ai motive, drept îți spun -
m-ai uimit cu-a ta splendoare
și de-aceea îți propun:
mai adu vreo două fete,
tot frumoase-așa ca tine,
că vreau să vă fac vedete
în pădure. Zi, nu-i bine?
Orătania, flatată,
meditează un minut,
apoi strigă la roșcată:
-În pădure să mă mut?...
Bine, vin. Dar de mâncare
ce-mi oferi? Grăunțe ai?
-O să fie-o sărbătoare,
îți dau tot ce vrei, doar hai!
Strălucind de încântare,
cu un zâmbet grațios,
aripata strigă tare:
-Doamnă, mulțumesc frumos!
Apoi zburdă, furtunoasă,
țopăie peste zăplaz,
se repede la blănoasă
și-o sărută pe obraz.
EPITAF
A fost o găină bună.
A trăit un an și-o lună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu