Soartă vitregă de miel

Mișu, berbecuțul creț,

este, de trei zile-ncoace,

cam distrat, cam zâmbăreț

și tot tace și iar tace.

Zambilica, oaia mamă,

îl privește cu fior:

„Ce s-o fi-ntâmplat? Mi-e teamă 

să nu fie bolnăvior.”

Urmărindu-l ea atentă

pe suspectul berbecel,

și-a dat seama, competentă,

că e altceva cu el.

L-a pândit de după șură

pe miel toată ziulica,

până când în bătătură

s-a ivit ea - Narcisica,

o mieluță frumușică

și cu nasul cam în vânt...

Dintr-odată, Mișulică

a sărit de la pământ,

a dat ture prin ogradă,

țopăind cam nebunește

și pândind mereu s-o vadă

pe Narcisa că zâmbește.

Însă ea, cu importanță,

a trecut prin curte-agale;

el, total fără speranță,

a rămas privind cu jale.

După șură, oaia mamă

a zvâcnit, cam iritată:

„Cum să nu-l bagi tu în seamă

pe puiuțul meu, măi fată?!”

Și-a simțit că-i vine plânsul,

iar apoi s-a-nduioșat

și-a gândit, privind la dânsul:

„Puiul meu e-acuși bărbat!”

Rămas singur în ogradă,

Mișu, cel „acuși bărbat”,

s-a-ndreptat către livadă

puțintel înlăcrimat.

Blestemând relele care

lui în stele i-au fost scrise,

s-a trezit - ce întâmplare! -

într-o tufă de... narcise.

Copleșit de întristare

și de crudul lui destin,

și-a băgat nasu-ntr-o floare

și-a oftat cu mare chin:

-Ești și tu tare frumoasă,

dar Narcisa mea... Ooof! Lasă...