Am tras cu praștia în stele
să fur o boare de lumină,
să mi-o aduc la rădăcină -
cuibar de noapte fără iele.
Din ciob de tâmplă fără tihnă,
hoția asta negândită
n-a fost de steaua mea zărită
în larga cerului odihnă.
Cuprins de somn fără cuvinte,
n-a coborât un nor să-mi spună
dacă-i lumina rea sau bună,
și-am tras în stele înainte.
Ce să mai poți vreodată cere,
când nici să fure nu mai știe
dorința ta de apă vie?
Mai bine să te faci tăcere.
Ia-ți praștia și-ascunde-o bine,
să nu-ți mai amintești de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu