Când mă mai gândesc la moarte,
îmi dau mările deoparte
și mă caut pe sub ape,
să mă știu cât mai de-aproape.
Îmi întind năvoade-n gene
să mă scape de sirene,
care-mi joacă în retine
și-l ascund pe eu de mine.
Minutarele-nvârtite
au deschis căi rătăcite -
stele sterpe, speriate,
în corăbii scufundate.
Când mă mai gândesc la moarte
vreau să nu mă am departe,
vreau să pot să-mi pipăi fața,
ca să scot din ape viața.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu