Prin sutele de fulgușori
care dansează cuminciori,
s-au nimerit și doi mai șui,
care se zbenguie haihui.
Cu niciun preț nu vor să cadă,
să se transforme în zăpadă,
așa că zboară, duși de vânt,
cât mai departe de pământ,
ca să admire lumea toată
splendoarea lor imaculată.
Crezându-se deosebiți,
vor să rămână diferiți
și râd grozav în sinea lor
văzând cum câte-un fulgușor
se-așază blând pe câte-o casă,
pierzându-și forma lui frumoasă.
-Eu cred, prietene, că noi
putem să fim niște eroi
dacă zburăm o iarnă-ntreagă,
ca toată lumea să-nțeleagă
cât e de bine să te-nalți,
să fii altfel decât ceilalți,
să zbori unde te duce vântul
și să n-atingi nicicând pământul.
Și au zburat... Și-au tot zburat,
iar când ninsoarea a-ncetat
și fulgii toți s-au așezat,
au mai rămas pe cer ei doi,
mândrindu-se că-s mai de soi.
Dar dintr-odată, dintr-un nor
a apărut, strălucitor,
un colț de soare zâmbitor
și și-a înfipt două scântei
în jucăușii mititei,
care pe loc s-au transformat
în două lacrimi. Și-au picat.
Iar soarele abia ivit
pe ceilalți fulgi nu i-a topit...
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu