O căsuță albăstruie
de pe-o margine de vale
într-o rână stă, cam șuie,
parc-ar vrea să se prăvale.
E-o căsuță de chirpici,
are doar o odăiță
și trei oameni stau aici -
doi părinți și o fetiță.
Sunt sărmani de nu se poate,
de-abia au ce pune-n gură,
iar sobița le tot scoate
mai mult fum, decât căldură
și, de mila lor, căsuța
simte c-o să se topească;
abia poate, sărăcuța,
cu greu să-i adăpostească.
Se tot uită pe la alte
case din împrejurime -
noi, frumoase și înalte,
pe când ea abia se ține.
A plouat-o toamna toată,
varul i l-a măcinat,
iar acum, de frig și zloată,
un perete i-a crăpat.
Cât se simte de urâtă
și ce-o doare inima
fiindcă știe bine câtă
jale-i în odaia sa.
Dar ia uite! Ninge iară!!
Curg din cer mii de scântei
și fulguți de stea coboară
pe acoperișul ei.
Râde-acum căsuța noastră,
știe că de dimineață
și la dânsa pe fereastră
or să fie flori de gheață,
iar stăpâna cea micuță
va-nflori de zâmbet iar:
-Ce te mai iubesc, căsuță,
că mi-ai dat așa un dar!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu