Mi-e câteodat-așa de greu pământul
și n-am atâtea aripi să mi-l poarte,
le-am mai pierdut cu ploaia și cu vântul
când mă știam de mine prea departe.
Mai vine câte-o iarnă și îmi lasă
bilete înghețate-n tocul ușii;
mă tot gândesc să-i spun că nu-s acasă
și să m-ascund în degetul mănușii.
Dar ne cunoaștem de prea multă vreme –
îi iau ninsoarea și mi-o pun pe umăr,
apoi aștept tăcerea să mă cheme
în zile-n care nu mai știu să număr.
Parcă-i bolnav și cerul pe-nserate,
când nu mă mai cunoaște nici cuvântul
și-au înnoptat și leacurile toate.
Mi-e câteodată fără rost pământul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu